Disidența României în blocul sovietic, calea națională a comunismului românesc, declarațiile publice de dezangajare și multiplicarea formelor de cooperare economică, culturală sau științifică, dar și rolul de intermediar, asumat de statul român în conflicte aflate pe agenda publică internațională, au generat o apropiere diplomatică între România şi Statele Unite ale Americii.

Relațiile dintre Statele Unite și România co­munistă în perioada postbelică au cu­nos­cut o sinuozitate care a făcut deja obiectul mai multor reflecții istoriografice. Este un subiect ce revine în actualitate pe măsură ce urmele din arhive sunt reflectate în scri­sul și analiza istorică, dar și în con­textul dezbaterilor publice cu privire la evoluția sistemului internațional. În esen­ță, literatura de specialitate a consacrat faptul că, de la începutul anilor ‘60, pe fondul destinderii, dar și al discretei des­prinderi a României de la locomotiva po­li­ticii externe sovietice, al tensionării ra­por­turilor în contextul dezbaterilor pe mar­ginea diviziunii internaționale a muncii în lagărul socialist, liderii de la București au încercat să producă o deschidere a po­li­ti­cii externe spre spațiul occidental. Unul din­tre azimuturile acesteia, cel mai im­por­tant strategic, dar și cel mai fertil, a fost cel dedicat Statelor Unite ale Americii.

Dacă, până în anul 1960, ra­por­turile diplomatice au fost cva­siinexistente, treptat, până la sfârșitul decadei, prin contacte diplomatice discrete sau prin angajarea unor discuții legate de interesele economice ale României, au fost degajate direcții de contact care au fost fructificate până la un nivel foarte înalt. Disidența Ro­mâniei în blocul sovietic, calea națională a comunismului românesc, declarațiile pu­blice de dezangajare și multiplicarea for­me­lor de cooperare economică, culturală sau științifică, dar și rolul de intermediar,