Dupa cateva carti de istorie recenta, filme documentare si talk-show-uri de televiziune cu mare audienta, Stelian Tanase revine brusc la proza cu un roman surprinzator - de aproape 600 de pagini - si declara ca aici va ramane. Nu pot sa nu-mi amintesc o scena de prin 1975, cand eram studenti si am dat mana, spre cunostinta, peste doua randuri de scaune: "Stelian Tanase, cel mai mare prozator roman in viata" - s-a prezentat. Instinctiv, am fost tentata sa verific asta cu fiecare dintre cartile lui, fara sa ma opresc la vreun raspuns. De curand, am recitit Playback cu acelasi gand amuzat si mi s-a parut mult mai amar, mai disperat si mai agitat decat la prima lectura. Nu si mai atragator. In schimb, toata zgura vietilor noastre de optzecisti mi-a revenit intre dinti, fara melancolie, cu furie si neplacere. Am regasit locvacitatea nevrotica, de monoloage paralele, a personajelor lui, ca un instantaneu nedorit al unei stari de spirit care a durat cel putin zece-doisprezece ani, pana in 89.
Noul roman, Maestro, este, fara indoiala, cartea maturitatii. Corectate sau nu, defectele mai vechi ale scriitorului se dilueaza sub autoritatea imperioasa a unei noi seninatati: lumea stagneaza, locuitorii ei involueaza, civilizatia se degradeaza fara sa se predea, cu iluzia secreta ca ne-ar putea supravietui. Bucurestiul monstruos, despre care e vorba aici, suntem chiar noi, dar tot a noastra e si privirea de sus, cumva salvata, desi neiertatoare, la care ne invita scriitorul.
De ce un roman asa de lung? E o intrebare care nu cred ca are un raspuns pe deplin convenabil. Cele 587 de pagini s-ar putea lipsi de cel putin 200, fara sa piarda din densitate. Autorul insusi simte nevoia unor recapitulari intermediare, iar pentru asta se foloseste de autopersiflanta comparatie cu telenovelele. Un personaj formidabil - Emiluta, fosta producatoare de televiziune, la timpul preze
