Raymond Chandler nu era un fan al lui Arthur Conan-Doyle. Nici al Agathei Christie. Socotea scrierile lor lipsite de freamătul vieţii, convenţionale şi reci. Nişte simple şarade. O joacă pentru a pune la lucru "micile celule cenuşii". Avea oare dreptate? "Zece negri mititei" este, probabil, cea mai vestită carte poliţistă din câte s-au tipărit vreodată. S-a vândut în zeci de milioane de exemplare pe întreg cuprinsul planetei. S-a tradus în multe limbi ale Pământului. Este greu de crezut că nu va fi în top şi în deceniile care urmează. Bulgărele succesului său se va rostogoli mai departe devenind de dimensiuni tot mai impozante. Dar oare pe merit?

Mai mult ca în alte creaţii ale ei, autoarea s-a depăşit pe sine în elaborarea unei enigme imposibil de descifrat. De altfel, unul dintre eroi afirmă cu satisfacţie: "A fost ambiţia mea să inventez o crimă misterioasă, pe care să n-o poată dezlega nimeni". Dar nu vă lăsaţi înşelaţi, cea care ne vorbeşte e chiar Agatha Christie, mândră de performanţa ei.

O regulă a policierului prevede ca autorul să acorde şanse cititorului de a-l afla şi singur pe criminal, dacă e atent la detalii şi ager la minte. Însă, parcurgând acest roman, n-ai nici cea mai mică posibilitate de a descoperi cine e făptaşul unor crime în serie, comise într-un spaţiu închis. E ca şi când am fi fost invitaţi la un test de perspicacitate şi ni se cer soluţiile fără să ni se pună întrebările. Deznodământul e de-a dreptul forţat - o sticlă purtată pe valurile mării poartă un mesaj din care aflăm numele ucigaşului. Mai bine nu se găsea niciodată sticla aceea - abia aşa am fi avut de-a face cu o mostră de crimă perfectă.

SENTINŢA

În cărţile Agathei Christie, totul se petrece ca într-un laborator unde are loc un experiment. Se alege un eşantion de populaţie şi acesta se pune în anumite situaţii; se întocmesc fişe de comp