Duminică, 13 aprilie, la ore mici ale dimineţii, m-am prezentat la poarta T-13 a aeroportului Hartsfield, în Atlanta, avînd în mînă un bilet pe care locul indicat era F-13. Ciudăţenia face că am ajuns cu bine la Washington. Cursa United Airlines a mers uns şi în mai puţin de 80 minute eram la Dulles International, în Capitală. Mă rog, acasă. Oboseala pricinuită de nesomn – fusesem nevoit să plec din hotel înainte de 4 a.m. pentru a ajunge din timp la scuturatul de tenişi şi radiografiatul de sandvişuri şi aruncatul de sticle cu apă la gunoi, din aeroport – mi-a anihilat o bună parte din instinctul de conservare, aşa că singurul lucru semnificativ din timpul zborului, singura impresie înregistrată este cea a răsăritului. Timp de un sfert de oră m-am ambiţionat „să mă uit în soare“. Mai întîi o dungă pal-gălbuie între cerul cenuşiu de sub noi şi cerul azuriu de deasupra. Care dungă a devenit efervescentă, a început să tremure ca suprafaţa apei dintr-un pahar în care ai aruncat o pastilă de calciu. Galbenul s-a concentrat în zona aceea, lăsînd restul liniei, spre plus şi minus infinit, prin contrast, din ce în ce mai albă. Întorceam capul cînd şi cînd spre interiorul aeronavei ca să-mi odihnesc privirea şi dunga alburiu-gălbuie, întipărită pe retină, tăia imaginile celorlalţi pasageri, adormiţi. Îmi răcoream ochii cîteva secunde şi întorceam iar capul spre hublou. Şi aşa l-am văzut cum apare. Discul solar. Mai întîi un sector de cerc cît marginea unei monede care s-a blocat într-un telefon public sau într-un automat de răcoritoare şi care nu îţi permite nici s-o scoţi de acolo nici s-o împingi, lăsîndu-te, după caz, neîmpărtăşit sau însetat. Apoi discul a crescut la orizont, aşa încît treptat a ajuns să arate ca o minge de tenis, un match ball, care se roagă de banda fileului să-l lase să treacă, precum într-o finală de Roland Gaross sau într-un film englezesc semnat,