Casa din Lahovary a devenit, cu timpul, teatrul unor evenimente neplăcute. Ca atare, ordinea afectivă şi controlată ce o stăpînise pînă atunci s-a transformat în dezordine haotică. Ce fusese plăcut şi pitoresc înainte a devenit apăsător şi - eufemistic spus - ineficient. Acum casa din Lahovary, după mulţi ani, a fost restaurată şi arată ca o locuinţă de lux, păstrînd cîteva accente afective. Eu nu mai locuiesc de mult acolo. Prima mea încercare de a mă muta pe cont propriu a fost la doamna Popescu, într-un demisol în zona Sf. Ştefan. Era o singură camera, cu un pat imens şi puţin loc pe lîngă. Totul se desfăşura vertical, pereţii doamnei Popescu devenind locul de memorie personală afectivă. Obiecte pînă atunci neînsemnate, căci se mişcau în cadrul lor firesc - precum fotografiile de familie, cîteva felicitări din colecţia din copilărie, vreo două cruci şi icoane şi cîţiva blănoşi - au căpătat, brusc, statutul de idoli personali cvasioficiali. La doamna Popescu am trăit o poveste de dragoste de studenţie, plus revoluţia şi primii fiori ai luptei politice postrevoluţionare: de acolo am plecat, atît cît am fost, în seara de 21 decembrie în Piaţa Universităţii; de acolo m-am dus şi mai departe, în următoarea Piaţă a Universităţii, în calitate de golan. Uşa WC-ului de pe culoarul doamnei Popescu a fost teatrul unui război pentru supremaţia partidelor politice de atunci: eu lipeam abţibilduri cu "Votaţi Ion Raţiu!", vecinul meu, fost elev la "Ştefan Gheorghiu", băiat de la ţară venit în Bucureşti să ajungă prim-secretar, ce asculta, din ordine de la facultate - zice-se - în fiecare seară Europa liberă în timp ce bea din vinul-producţie proprie (aşa am auzit eu, prin perete, ce s-a întîmplat la Timişoara) - le dezlipea. S-a terminat, brusc, şi cu madame Popescu: am găsit o casă mai mare, de astă dată o garsonieră dublă. De fapt, trecuse vîrsta la care nu conta nimic, decît