În ultima perioadă unul din subiectele cele mai discutate pe plan intern se referă la Sistemul de Pensii al Statului. Mai bine spus, la sustenabilitatea acestui sistem.

Aceste dezbateri sunt justificate, dat fiind că în 2009 sistemul de pensii din România a înregistrat un deficit de 1,2% din PIB. Evoluţia acestui sistem în ultimii doi ani a fost nefavorabil influenţată de criza economico-financiară (cea mai severă din ultimele decenii), dar şi de deciziile guvernamentale de majorare a pensiilor (în 2008) şi de introducere a pensiei minime (în 2009). Pe de o parte, criza economică a determinat reducerea numărului de salariaţi şi, implicit, a contribuţiilor la sistemul de pensii (de exemplu, în 2009 numărul salariaţilor s-a redus cu aproximativ 440.000, până la 4,36 milioane). Pe de altă parte, deciziile guvernamentale de majorare a pensiilor şi de introducere a pensiei minime au determinat creşterea cheltuielilor din sistemul de pensii. Pensia medie a crescut (la un ritm superior ratei inflaţiei) în fiecare an din perioada 2001-2009. Mai mult, în anii de criză 2008 şi 2009 am asistat la majorări consistente ale pensiei medii: 39,1%, respectiv 14,2%. Situaţia este cunoscută. Care ar fi soluţiile pentru reechilibrarea sistemului de pensii? Desigur, se pot menţiona o serie de măsuri în acest context. Trebuie însă să distingem între abordarea pe termen scurt şi abordarea pe termen lung, pentru că problema sistemului de pensii pe plan intern s-a transformat în ultimii ani într-una cu caracter structural. Natura structurală a dezechilibrului sistemului de pensii este justificată, printre altele, de doi factori importanţi. în primul rând, numărul pensionarilor depăşeşte numărul salariaţilor. La finele anului 2009, în România numărul pensionarilor se situa la aproximativ 5,7 milioane (cu 1,3 milioane mai mare decât numărul salariaţilor). în al doilea rând, în ultimii 20