Bute reprezintă simbolul emigrantului emancipat prin mijloace cinstite. Dacă vreţi, e şi el tot un „căpşunar“ evadat din sărăcie materială şi morală.

Spre deosebire de alţii, mulţi, tăvăliţi prin oprobriu, el a ales munca, disciplina, onoarea şi visul curat, pentru a se realiza pe deplin. Provenind din lumea boxului, a luat urma lăsată de Doroftei, care şi astăzi, ştiu de la prieteni stabiliţi peste Ocean, este privit în Canada ca un mic monument plăsmuit din abnegaţie şi delicateţe.

Nu ştiu dacă Bute este un boxer de legendă. Stilul său nu este spectaculos. Luptă economicos, cu gardă inversă, un fel de paravan mobil de după care ţâşneşte la momentul potrivit ca să-şi cârpească adversarul. E un box lucid, funcţionăresc, dar eficace. Cu el a răzbit pătrunzând până în preajma centurii IBF deţinute de Alejandro Berrio, pe al cărui chilot tronau, culmea, cele trei culori pe care nu numai noi, dar şi columbienii, le cunosc pe lume. Dispuse însă altfel: roşu, albastru, galben. Agil, îndrăzneţ, dar dezlânat şi neprecaut, acesta s-a agăţat ca o buruiană de răsuflarea lui Lucică, până când a fost izbit violent, în plină figură. Delir în sala canadiano-română. Într-un vacarm infernal, de aureola noului campion mondial aveau să atârne imediat toţi băgătorii de seamă, ca nişte ciucuri inutili. Printre ei şi preşedintele FRB, Rudel Obreja, fără aport în devenirea eroului mângâiat tandru pe creştet.

Cu un ochi tumefiat, înăbuşit de efort, de emoţie şi de admiratori, Lucian Bute a topit într-o secundă distanţa dintre Montreal şi Pechia, când, invitat la microfon, izbucnind în lacrimi, a exclamat din rărunchi: „Mamă, te iubesc!“. Câtă izbăvire, câtă frumuseţe, câtă emoţie în marşul acesta triumfător pe cordonul ombilical, până acasă. Unde Mărioara Bute, cea care l-a adus pe lume, n-avusese puterea să se uite la televizor când pumnii vâjâiau în j