Duminică, la schitul Molid. Lume destul de multă, mașini și din alte județe. Așezat pe-o gură de rai, schitul, sfințit în 2005, e tinerel și încă mai poartă urma șantierului. Ceea ce nu prea scuză dezordinea dimprejur, ciuveiele risipite pretutindeni, buruienile, în evident contrast cu dichiseala și ordinea gospodărească întâlnită în toate mănăstirile bucovinene. În coasta schitului, o străveche căsuță moldavă, exponat ce poate onora orice muzeu etnografic, de la București la Londra, mai ales că pe prispă, în ploaie, zac clădărite sumedenie de originale și autentice obiecte de inventar gospodăresc, unele de-a dreptul rarități datând din același veac de mult dus. Ți se rupe inima când vezi negrija cu care-s tratate și neorânduiala în care-s așezate – unul peste altul, fără nici o protejare de soare, ploaie, zăpadă, vânt, care și cum s-a nimerit.

M-aș bucura să aflu că schitul a avut inițiativa salvării căscioarei, dar acum, fără îndoială, trebuie ea însăși salvată… de nepăsarea schitului… La întoarcere, în coloană, fiindcă drumeagul de pe malul Belțagului nu îngăduie încrucișarea mașinilor, mă agresează răgetul ritmat al unor boxe: ieșit din „aria sfințită”, un țângău aflat la bordul jeep-ului cu număr de Iași, consideră că, gata, se poate intra în normalitatea bolnavă ce-o reprezintă și dă la maximum volumul difuzoarelor în stare să mobileze sonor ditamai stadionul. De ce? Din prostie – că altceva, ce-ar putea fi? Doar n-o să credem că gustă muzica doar dacă-i sparge timpanele; decibelii dezlănțuiți nu-s pentru uz propriu; generos, ni-i dăruiește nouă cu unicul scop de a-și evidenția agresiv existența: eu eram acela, eu, iată-mă-s, răsuflu, diger, am Mercedes, sunt teribil, sunt cel mai mai, faceți pârtie, trece Supermanul, rap-rap-rap!

Pur și simplu împuțește sonor zona și, după câtă minte arată că are, sunt sigur că numai un asemenea specimen a putut