A trecut si sesiunea din toamna a bacalaureatului si incepe noul an scolar: un bun motiv sa se reitereze o tema perena: criza invatamantului romanesc. Dar nu numai criza, “dezastru”, “anul acesta ca nicicand”, “din rau in mai rau” si bineinteles “ca la noi la nimeni”, opineaza mass-media, sindicate si nu numai. Cercetand de ani de zile in domeniul sociologiei educationale ceea ce ma frapeaza mereu este sentimentul de unicitate pe care il emana asemenea opinii.
Nu stiu daca linistesc pe cineva, dar nu pot sa nu remarc faptul ca criza invatamantului este prezenta aproape pretutindeni in lume. As zice chiar ca este aproape inevitabila. Nu exista tara civilizata in care sa nu existe un discurs al crizei invatamantului. Fie ca e vorba de Statele Unite ale Americii, Germania sau Anglia. Chiar daca temele difera, peste tot educatia e in criza. Si nu de ieri de azi, ci cam de vreun secol.
Unii sociologi, precum Raymond Boudon, leaga aceasta de expansiunea invatamantului si devalorizarea diplomelor ce a rezultat de aici. Conform sociologului german Gero Lenhardt insa, criza invatamantului este echivalentul secular al pacatului. Pacatul este principalul impediment in calea mantuirii si ca atare o tema de reflectie esentiala timp de secole.
Odata cu secularizarea societatilor europene, locul mantuirii a fost luat de soarta copiilor nostrii. Daca inainte vreme nevoia de reducere a imprevizibilului lumii de apoi se rezolva prin increderea in mantuire, acum incercam sa traim mai departe prin copiii nostrii. Daca inainte vreme ne era teama ca pacatul ne poate inchide poarta raiului, acum ne e teama ca educatia proasta va zadarnici planurile ce le avem pentru generatiile viitoare. Deci din criza invatamantului nu exista scapare decat poate printr-o noua schimbare de paradigma in ceea ce priveste posteritatea.
Si totusi, ne spune bacalaureatul acesta ceva
