Exista oare si o memorie a viitorului? De ce oare avem nevoie atit de constiinta, cit si de rememorare? Oare exista constiinta fara ceea ce se cheama aducere aminte? Exista traire fara aducere-aminte? Cuvintele pastreaza inauntrul lor latente ascunse si printr-o anumita asezare, printr-o anumita ordine, intuita de poet, pot aduce binele sau raul. Ne pot aduce liniste sufleteasca sau ne pot nelinisti pina la culmea disperarii de care vorbea Cioran. Suflul care-l inspira pe poet - si aici am sa exemplific citind un pasaj dintr-o poezie splendida de Whitman - vine de departe, din sufletul unor lucruri (lucrurile poseda si ele suflet, caci daca nu l-ar avea n-ar putea sa existe tot ce exista; indiferent daca e lucru sau fiinta, e totusi ceva insufletit, exista prin suflare, materia anorganica e primul neant al materiei organice) sau fiinte pierite demult si din care a ramas o vaga energie ce se manifesta sub forma unor unde sensibile sau sub forma unor corpusculi infimi ce impregneaza aerul din jur. Poetul - un receptor hipersensibil - se "umple" de ele si le rosteste. Unele din aceste energii sint malefice. Sint energiile unor suflete nemultumite ce au pierit mai devreme decit le-a fost sortit sa piara si nu si-au trait viata pina la capat. De aceste forte obscure si care vin din spatii diverse si se impregneaza in lucrurile cu care intram in contact poetul trebuie sa se fereasca, caci ele vor cauta sa-l potenteze si sa-si retraiasca prin el existenta netraita. Ele insa il vor distruge, implantindu-i ceva din destinul lor demonic. Cu alte cuvinte, poetul nu traieste atit viata sa, cit mai cu seama vietile celor cu care intra in contact. Traieste vietile netraite si nelinistile altora. Intre poetul cuprins de inspiratie si samanul care leviteaza la doi metri de pamint in urma unor exercitii ritualice exista asemanari de structura interioara. Ambii sint posedati de stari