Miroase a tufănele în redacţie; un miros uşor înţepător, de toamnă, şi flori albe, galbene, se înghesuie, generoase, pe birouri. Iar eu mă gândesc - ca-n fiecare sfârşit de octombrie şi început de noiembrie - la nişte zile şi la nişte oameni.

Mă gândesc, de pildă, la doamna aceea elegantă, care venise, în octombrie 2008, la Palatul Cantacuzino din Bucureşti, ca să-l sărbătorească pe Regele Mihai. Urca scara palatului cu greutate, sprijinită într-un baston, dar o urca; ştia de ce: „Am venit, chiar dacă ştiu că nu e în ţară şi nu va veni aici în seara asta. Dumneavoastră ştiţi că el a fost rege în pantaloni scurţi? Mergeam împreună la petrecerile de la Cercul Militar când eram copii".

Şi mă mai gândesc la cineva zilele astea, când miroase a toamnă şi a tufănele: la Aurel Augustin Sas, arădeanul care a luat parte, în vara lui 1949, la revolta împotriva colectivizării din satul lui, Şomoşcheş; una dintre primele revolte de acest fel din ţară; una dintre cele peste o sută. În faţa unor oameni, mulţi oameni, strânşi la Muzeul Satului acum câţiva ani, Augustin Sas şi-a început încurcat povestea: „Domnilor invitaţi, mă scuzaţi că sunt cam ţăran. Nu ştiu cum să mă prezint în faţa Dumneavoastră... Pe 30 iulie 1949 a început revolta în patru sate din Arad: Şomoşcheş, Şepreuş, Apateu şi Berechiu. Iar pe 1 august au venit cu armata şi ne-au înconjurat. Noi scandam «Vrem pâine! Vrem să treierăm!», „Vrem pâine şi mălai, şi pe Regele Mihai!». Pe 2 august erau deja 16 ţărani împuşcaţi". A tăcut apoi Augustin Sas, frământându-şi pălăria în mâini. Dus la Arad, tânărul de 19 ani a fost bătut bine, aşa că nu mai aude cu urechea stângă: i-au spart timpanul. Au urmat şase luni la Gherla şi doi ani la Canal.

Şi nu-mi dau seama cum şi de ce, dar am în minte, la începutul ăsta de noiembrie, chipul lui Lascăr Zamfirescu, un om peste măsură de apropiat Regelui Mihai; că d