Una dintre "formele fără fond" ale practicii democraţiei muncitoreşti, revoluţionare, a fost, fără îndoială, aşa-zisa dezbatere de către colectivele de oameni ai muncii a documentelor de partid şi de stat. În primul rând a documentelor "marilor forumuri comuniste ale ţării". Adică documentele pe care urmau să le adopte Congresele şi Conferinţele Naţionale ale partidului.
Fireşte, luată în sine, ideea era generoasă, salutară şi atractivă. Cu o condiţie, ca respectivele documente să fie discutate în cunoştinţă de cauză de specialişti, de oameni care aveau de partea lor atât argumentele unei solide culturi de specialitate, o experienţă în domeniu şi, bineînţeles, performanţe certe în munca lor. Numai că, mai cu seamă în ultimii ani ai "ceauşismului", totul intrase într-o rutină obositoare, care măcina nervi, timp şi energie.
Nu se poate nega faptul că la început, adică în primii ani de la venirea lui Nicolae Ceauşescu la cârma partidului, au existat multe cazuri în care dezbaterile erau, cu adevărat, dezbateri. Se discuta deschis, pe bază de argumente, iar specialiştii aveau un cuvânt greu de spus. Cu adevărat un cuvânt cu greutate. Un cuvânt ascultat cu atenţie, până la cele mai înalte nivele, un cuvânt care putea susţine soluţii valoroase şi, în special, putea bloca, la mantinelă, decizii aberante sau hazardate.
Cu timpul, însă, mai pe româneşte spus: cu cât cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu (şi, mai apoi, şi al "Tovarăşei") căpăta proporţii care frizau absurdul, iar decizia politică - emanând, fireşte, de la cabinetele I şi II! - era unica investită cu forţa argumentului suprem, aceste dezbateri deveniseră, pur şi simplu, forme fără fond. Practic, fiecare vorbitor trebuia să respecte "motamo" (reproduc, întocmai, modul în care "o tovarăşă cu muncă de răspundere" pronunţase vorba franţuzească) următoarea grilă: 1. sem
