Steaua nu a înscris niciun gol în trei meciuri, singura modificare fiind că acum a şi luat bătaie. Roş-albaştrii au fost depăşiţi şi de Sheriff. „Îmi doresc ca meciul cu Fenerbahçe să reprezinte un nou început”, spunea Mihai Stoichiţă înaintea meciului de ieri. Din păcate pentru stelişti, în Ghencea pare să fie sfârşitul unei ere. Fără 3.000 de „huligani”, opriţi pe undeva pe la Tricodava de jandarmii instruiţi de Becali şi înlocuiţi cu o mână de studenţi şi pensionari, atmosfera din Ghencea nu s-a schimbat prea mult.
În starea de urgenţă instalată pe stadion de către războiul dintre ultraşi şi Becali parcă doar de frică poţi să mai joci. Iar când luciditatea lipseşte, ocaziile apar doar ca urmare a unor bâlbe. Columbianul Zapata a părut singurul care încă mai are capul pe umeri, aducându-i în pragul nebuniei pe Andres Santos, Ozer şi Kazim.
În atac, Steaua a respirat doar prin grecul Kapetanos, care s-a luat la trântă cu întreaga linie de fundaşi a turcilor, ratând ocazii mari atât în prima, cât şi în a doua repriză, nimerind o dată şi bara. Pentru „Lippi” Stoichiţă, meciul a fost special.
Când stătea liniştit pe bancă, retrăind parcă saltul nebun al lui Militaru de după golul marcat în 1997 la Istanbul, când sărea ca ars, amintindu-şi că acum 12 ani, la Bucureşti, a fost doar egal. Bun şi ăla, măcar atunci Steaua avea banca de rezervă plină, iar în apărare jucau cei mai buni, nu singurii disponibili.
Cârpiţi cu improvizaţii, fundaşii stelişti au clacat cu 30 de minute înainte de final, când Kazim a finalizat dintr-o poziţie suspectă de ofsaid o fază de playstation construită de turci. După gol, haos. Steaua a atacat cu toate forţele, însă resursele au părut de fiecare limitate.
Nicoliţă, Rada sau copilul răsfăţat Dayro Moreno seamănă doar la numerele de pe tricou cu cei care făceau istorie în urm
