Creierul omenesc reacţionează automat la prezenţa luminii în mediu. Cercetătorii spun că lumina zilei este de zeci de ori mai puternică decât lumina artificială şi tot de atâtea ori mai benefică, chiar dacă cerul este complet acoperit de nori. Asta înseamnă că suntem codificaţi în însăşi biologia noastră să ne revigorăm prin lumină. Creierul "ştie" că lumina este viaţă şi de aceea o zi însorită este ca un pansament, ca un calmant, ca un revigorant, în acelaşi timp, pentru întregul trup omenesc. Purtăm în noi informaţia care ne ajută să simţim, să percepem şi să ne dorim lumina. Purtăm în noi un decodor puternic pentru lumină şi pentru întuneric, dar nu doar pentru lumina şi întunericul fizic, nu doar pentru ceea ce vedem cu ochiul, cât – mai ales – deţinem în noi un decodor natural pentru lumina şi întunerciul spiritual. Lumina spirituală este tărâmul autetic al fiinţei noastre, este scopul călătoriei omului prin existenţă. În episodul "Schimbării la Faţă", Isus le-a apărut discipolilor în trup de lumină. Aceasta este, poate, una dintre cele mai mari dezvăluiri pe care Iisus le-a făcut-o oamenilor; "faţa sa strălucea ca soarele", ne spune Biblia.
Iată că vine Paştele şi noi mergem în biserici să luăm "lumină". Dar, ce este lumina aceasta, lumina învierii? Ea ne dezvăluie că viaţa continuă după moartea formei fizice, că Hristos însuşi este Lumină. Hristos şi Lumina sunt unul, iar noi îl căutăm pe acest "unul", căutăm lumina şi, prin ea, căutăm puterea care ne dă viaţă sau puterea care este unul şi acelaşi lucru cu viaţa. Dincolo de cuvinte, dincolo de explicaţiile academice, religioase sau filozofice, omul trăieşte în propria-i experienţă de viaţă o relaţie cu "lumina spirituală sau cu Dumnezeu", fie că vrea sau nu. Lumina pe care ne-a arătat-o Iisus este lumină spirituală, iar lumânările pe care le aprindem în noaptea de Paşte sunt un simbol pentru lumina