- argument -
Îi vezi ori pe stradă, în pîlcuri, ieşind de la şcoală, fiţoşi, superficiali, gălăgioşi sau abulici, ori auzi de ei în ştirile mass-media – ştiri care au de cele mai multe ori un iz tragic.
Cînd sînt lîngă tine, eşti înclinat de cele mai multe ori să le pui etichete. Căci este evident: n-au nici un reper în viaţă iar pentru asta te simţi înclinat să-i judeci. Astăzi ei au mai multe opţiuni decît am avut noi, la vîrsta lor. Le este însă mai uşor? Cineva îmi povestea că programul copilului său este atît de încărcat – meditaţii, curs de chitară, sala de sport – încît trebuie să-şi facă „programare“ dacă vrea să iasă cu el la o îngheţată. Pentru că azi vorbim de o societate competitivă, în care trebuie să intri cu toate atuurile, dacă nu vrei să-ţi ratezi startul în viaţă. O mentalitate preluată de copii, mult prea devreme conştienţi de această realitate.
Cînd mass-media ni-i scoate în cale, ne alarmăm de fiecare dată cînd auzim o ştire tragică privind soarta unui copil. Ne scandalizăm, ne îngrozim şi probabil lăcrimăm puţin emoţionaţi, dar empatia rămîne doar la stadiul de moment, căci imediat după ce auzim o asemenea ştire, ne lăsăm cuprinşi la loc de cotidian. De acel cotidian cinic, egocentrist, mercantil, un cotidian făcut în special pentru adulţi, în care copiii sînt mai mult toleraţi decît protejaţi.
În ambele cazuri, ne gîndim la „copiii de azi“ doar în momentele cînd avem de-a face direct cu ei. Îi judecăm sau îi deplîngem, dar o facem mereu doar cu jumătate de măsură. De prea puţine ori însă ne punem întrebarea dacă noi, adulţii, le mai punem la dispoziţie mecanismele copilăriei. Ne plîngem de lipsa lor de valori, ignorînd propria lipsă de valori. Iar această nepăsare a noastră le condiţionează lor îmbătrînirea prematură.
Maturizarea vremelnică, de care ne tot plîngem, este de fapt pentru ei o supapă de a coexista înt
