Nimeni nu pare că se grăbeşte în micul oraş de la ţărmul Mării Negre, Balcic, acolo unde protipendada interbelică românească se refugia de vipia bucureşteană. Ai putea spune mai degrabă ce nu este Balcicul, decât ceea ce este acest oraş. Cu siguranţă însă, nu-i locul potrivit pentru iubitorii de animaţie estivală. Turiştii care vor să bea bere multă şi să se laude cunoscuţilor că au „bifat” toate obiectivele turistice aflate pe litoralul bulgăresc vin la Balcic şi caută terasele cu „oferte speciale”. Dar pleacă aşa cum au venit.
Foarte puţini dintre ei se întorc anul următor. Vorba unui român trecut pe acolo şi enervat la culme de încăpăţânarea nevesti-sii de a vizita tot domeniul construit de regina Maria: „Am pierdut o zi de plajă ca să vezi tu casa asta căreia-i zice castel!”
Pe undeva, românul nostru avea dreptate, desigur fără să ştie în ce privinţă. Castelul reginei Maria, soţia regelui Ferdinand al României, nu e chiar un castel. Prin „castel” trebuie să înţelegem întreg domeniul, proiectat şi amenajat de specialişti renumiţi ai vremii, printre care un peisagist elveţian, Jules Janin, stipendiat de însuşi ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei.
De o frumuseţe rară în această zonă a Europei, domeniul de la Balcic este încărcat de nostalgie. Sentimentul dominant este că oamenii care au zăbovit pe aici nu şi-au găsit împlinirea sufletească, în pofida sângelui albastru sau a statutului lor social.
PELERINI CU PENIŢE ŞI ACUARELE
„Cartea de vizită” a Balcicului îţi sugerează profilul celui care se odihnea odinioară în micul oraş. Pe aici au trecut cele mai sonore nume ale intelectualităţii interbelice româneşti. Descoperitorul Balcicului a fost pictorul Alexandru Satmari, care de aici îşi alegea peisaje pentru pânzele sale. De fapt, aproape toţi pictorii importanţi – Tonitza, Grigorescu, Pallady etc.