Bacovia este printre primii din literatura romana care descopera literalitatea, care resimte obligativitatea renuntarii la orice efort periferic de a poetiza. A poetiza inseamna pentru el a falsifica. A trada ceva care, in plan existential, este acut, dar, mutat intr-o ordine artificiala, cea a textului, isi pierde vitalitatea. Saptamina trecuta s-au implinit 130 de ani de la nasterea lui Bacovia. Am ezitat mereu sa scriu despre acest poet pe care il stiu pe de rost aproape in intregime. Doar ca, tot saptamina trecuta, am inceput sa lucrez la un eseu mai consistent despre autorul Plumbului. Daca tot o fac, sa fie acum, cit am mina in ghips; despre Bacovia nu se poate scrie oricum... Decupez, in aceasta situatie de avarie, citeva pasaje din eseul meu. Este prima oara cind public fragmente din el. Ce rost are sa mai scrii intr-un cotidian despre un poet, se vor intreba multi. Are. Oricum, cine nu e interesat nu citeste articolul, mai ales ca titlul ii spune clar despre ce este vorba. Dar daca o singura persoana, daca un singur elev deschide o carte de Bacovia si citese citeva poeme, acest articol isi face toti banii (nu spun citi...) Prefer sa-l citesc pe Bacovia din Plumb, Scintei galbene, Cu voi, Comedii in fond prin prisma celui din Stante burgheze, Poezii ori din textele postume. Cum e acest Bacovia? In primul rind, total plictisit sa mai „poetizeze". Scrie cuprins parca de o stare de „spleen", pe care nu mai crede insa ca e necesar sa-l imbrace poetic. Bacovia pare a avea constiinta ca totul a fost scris, ca nimic nou nu mai e posibil. Resimte, oricum, acut criza limbajului poetic; pe de o parte, a reveni la formula poetica pe care a brevetat-o nu mai reprezinta o solutie viabila; pe de alta, a incepe sa scrie altfel i se pare inutil si imposibil. Si totusi o face. De aceea, textele scrise incepind cu volumul Stante burghezesint orice, doar „poezie", in intelesul