În capitala Umbriei, ciocolata şi jazzul contrapunctează anual atmosfera tihnită de muzeu în aer liber. Oraşul unde oamenii îşi pun rufele la uscat într-un turn etrusc, iar studenţii invadează străzile în fiecare seară ajunge, cu fiecare mare festival, un furnicar. Avionul decolează hurducăind creierele încinse de căldura bucureşteană. Primim salatini şi un pahar de apă plată, varianta prânzului de criză. Pe aeroportul din Roma suntem controlaţi minuţios: este prima zi a summit-ului G8 şi forţele de ordine îşi aşteaptă muşteriii fanatici să vină din toate colţurile lumii să se ia la trântă cu bestia capitalistă. Ies din furnicarul din aeroport şi îmi trântesc rucsacul într-unul dintre cele trei trenuri cu care voi ajunge în cele din urmă la Perugia.
Invazia jazzului
Ajung, după 5 ore de drum insipid, în centrul oraşului, cu aşteptări care mai de care umflate de poveştile prietenilor care au participat la primele ediţii Umbria Jazz Festival şi de cele câteva concerte transmise live sau înregistrate pe Mezzo. În mod evident nu voi putea participa la niciunul dintre concertele plătite, mă bazez însă pe concertele din cele câteva pieţe, deschise publicului mai puţin snob.
Bulevardul principal, Corso Vanucci, este asaltat de un număr inuman de prezenţe zgomotoase. Scena din vecinătatea primăriei împrăştie zgomotele apatice ale unui concert funk de producţie locală. Cei care n-au avut bani de bilete la concertul lui Paolo Conte se plictisesc repede şi încearcă să se vitaminizeze - la Giardini Carducci - cu Chip Wilson şi K.J.
Denhert Band. Aproape la fel de funk, doar că pe scenă există un showman care manipulează cu talent energiile adormite. Timp de o săptămână, cu mici excepţii, evenimentele s-au desfăşurat după aceeaşi reţetă. Simply Red, Chick Corea, George Benson şi Freddy Cole Quartet sunt nume rezervate nor
