- Se poate fuma?... - întreabă, încurcat, un pasager străin. - Pe răspunderea dumneavoastră.... - îi răspunde sibilinic fata de la bar, întinzîndu-i un pahar de plastic cu un deget de apă în el. Străinul e total derutat. Încerc să-i explic că în aeroportul Otopeni fumatul nu este permis nicăieri, ceea ce înseamnă, în fapt, că poţi fuma la bar, de pildă, iar paharul de plastic oferit de ospătăriţă este o scrumieră informală precum economia noastră. E convins că-mi bat joc de el şi pleacă bodogănind ceva în limba lui. Cînd ajung la Hamburg, e rîndul meu să am angoase de fumător. Doar că aici lucrurile sînt clare. Neplăcute pentru mine, dar clare: caut spaţiul rezervat tribului fumătorilor înrăiţi, îl găsesc, mă aşez şi fumez ţigară după ţigară în aşteptarea avionului de Helsinki. Nu trebuie să întreb pe nimeni nimic, nimeni nu mă întreabă nimic. Între timp, mă gîndesc la scandalul "nunta la ţigani". Există unele analogii. Cu fumatul la Otopeni rezolvarea a venit peste noapte, tot la o cerinţă U.E., şi a fost cît se poate de operativă: s-au scos toate scrumierele din aeroport. Cam aşa a fost şi cu propunerea de arestare a lui ginerică şi de internare a prinţesei: noi am rezolvat operativ problema, mai departe n-aveţi decît să fumaţi unde vreţi, să vă căsătoriţi cum vreţi, dar să nu ne mai faceţi probleme că vă ia mama dracului! Există însă un alt numitor comun mult mai profund al acestor poveşti: cel al spaţiului public. Cum poate acelaşi spaţiu să fie public şi în acelaşi timp multi-cultural , adică divers? Dacă e vorba de fumători, lucrurile se rezolvă relativ simplu, prin segregare spaţială; în fond ei au vrut-o, e o problemă de opţiune personală. Cu ţiganii este însă ceva mai complicat. Au fost - şi încă mai sînt în mare parte - segregaţi spaţial, avînd cartierele lor la marginea sau în afara satelor, iar a fi ţigan nu este o problemă de opţiune personală! Cî