Cei mai fericiti romani la sfarsitul acestui an sunt invingatorii alegerilor parlamentare din 30 noiembrie, mai ales novicii si veteranii scapati in final de rusinea de a ramane pe dinafara. Cei mai tristi ar putea fi perdantii care nici in cele mai negre cosmaruri nu se vedeau exclusi din inaltul for.
Dar nu, cei mai tristi sunt somerii crizei mondiale: criza a lovit pe neasteptate, a naruit planuri de viata tocmai cand ne era lumea mai draga. Somajul e inerent capitalismului, pana la urma si criza economica face parte din ritmurile istorice ale capitalismului, dar criza asta nu pare sa fie o trecatoare turbulenta ci, dupa opinia unora, isi va consolida pozitiile si nu va ceda prea curand. Criza e inamicul comun care in loc sa solidarizeze va produce conflicte.
Occidentul, un argument slabit
In 1990, Occidentul era pentru noi un monolit. Apoi, am descoperit prima fractura: cea dintre SUA si Europa de Vest. Am ajuns sa internalizam neintelegerile dintre americani si europeni. In 2004, Basescu era proamerican (axa Bucuresti-Londra-Washington), Tariceanu clama orientarea spre Bruxelles. O operatiune de anamneza politica si diplomatica ar releva destule momente care sa ateste ca Bucurestiul e un loc unde se ciocnesc curentii americani si cei europeni.
A doua fractura: unele state europene manifesta o simpatie pentru Rusia aproape derutanta pentru noi, care, cu numai cativa ani in urma, impartisem lumea in doua: Raul la Est, Binele la Vest. Acum, suntem parca ceva mai lucizi: nu ne mai miram sa intalnim in Vest (ca sa nu mai vorbim de propria noastra casa!) nu putini prieteni ai rusilor.
Economiile liberale occidentale au fost pentru noi reperul absolut si sursa principala a argumentelor politice si culturale cu ajutorul carora am combatut mostenirea comunista. Am trait cu fascinatia fata de prosperitatea occidentala si fata de