Din nou, pe hîrtia de ziar, pe undele hertziene şi prin viu grai s-a pornit lupta împotriva "subculturii". Ultima ţintă o reprezintă maneaua, pe care, din cîte mi-am dat seama, nu prea ştie nimeni s-o definească. Dar cîteva emisiuni la TV, cîteva editoriale şi alte opinii răspîndite prin interviuri şi articole au creat, cum se spune, un context. Ceea ce oricum se întîmpla - adică un consum tot mai mare de manele - a fost acreditat astfel ca fenomen şi ca subiect de dezbatere publică. De la indignarea cu porniri către cenzură ("să fie interziseĘ!") pînă la înţelepciunea uşor fatalistă ("să nu ne agităm degeaba, e o modă trecătoare, ca toate modele..."), atitudinile au fost, cum se petrece de atîtea ori în spaţiul nostru public, preponderent emoţionale. Sîntem giantă latină, chiar şi cînd ne indignăm pe ritmuri orientale. Aparent, povestea e simplă: piaţa cere manele, iar producătorii acestui tip de muzică s-au orientat rapid şi s-au adaptat cererii. Ca orice produs al culturii de consum, va fi reglementat de-acum de raportul dintre cerere şi ofertă, va cunoaşte vîrfuri şi scăderi, va putea eventual să dispară ş.a.m.d. În toate aceste procese beneficiază de formele de distribuţie şi de promovare ale industriei muzicale şi ale mass-media. Neobişnuiţi cu sistemul consumurilor de masă, sîntem tentaţi să-l privim ca pe o invazie şi să reacţionăm retoric, invocînd bunele moravuri, educaţia tinerilor şi alte asemenea noţiuni abstracte, dar nu facem nici un pas în investigarea motivaţiilor care stau la baza cererii de manele (sau de hip-hop, de cărţi à la Sandra Brown ori de ştiri despre accidente şi violuri). Transpunem totul într-un mesaj negativ, mai dăm o raită prin ziare unde se vorbeşte doar despre nenorociri, deschidem televizorul şi ne punem la curent cu ultimele incesturi, bătăi, accidente auto şi sinucideri şi conchidem că poporul român a luat-o razna. Şi, ne