Cade moartea peste satul meu / Şi doar ieri de viaţă se crăpase. /

Luna, răsărind din heleşteu, / Trage după ea un crâng de oase. /

Vor cânta cocoşii de trei ori / Sus pe grinda cerului de gheaţă, /

Iar la geamuri dragi colindători / Or s-apară ninşi spre dimineaţă. /

Nu mai au pe cine colida, / Cei în lumea aialaltă duşi, /

A venit aseară cineva / Şi a pus zăvoarele la uşi. /

Înăuntru vinul moare-n căni, / Pâinea de-aşteptare s-a uscat, /

Cei plecaţi de-acasă între blăni / Umblă înălbiţi de ger prin sat. /

Câinii care latră nu-s de-aici, / Ei se-aud schelălăind în cer, /

Morţii-s veseli, nu le pasă nici / De lătratul lor şi nici de ger. /

Uite-l pe Corcilă, intră-acum / Chiar în curtea casei lui pustii, /

Cum din coşul tindei iese fum / Strigă cu putere: Măi copii! /

Petre şi Minică, fiii săi, / Se ivesc subţiri de frig în poartă, /

După ei, sunând din zurgălăi, / Vine sora lor, la fel de moartă. /

Iată-l în pridvor pe al lui Puie / Însoţit de soaţa sa, Măndica, /

El un pumn de grâu ar vrea să puie / Pe răzorul casei acuşica, /

Dar i-a îngheţat pesemne mâna / Pe mânerul plugului cu care /

A venit încoa' adus de luna / Zurbagie, beată de ninsoare. /

Vine Niculae Budirincă / Cu ţigara-n gură pe şosea, /

El pe noră-sa n-o colindă, fiindcă / Este supărat demult pe ea, /

Dar nu ştie prostu' că-năuntru / Stă singurătatea-ntre velinţi. /

Le-a urcat la toţi ai lui pământu' / Pân'-la ochi şi i-a făcut cuminţi. /

Cel ce taie negura-n fâşii / Ca să facă haine la cei dragi /

E Ion Croitoru, doi copii / Tighelesc în urma lui nădragi /

Şi îi căptuşesc apoi cu ger, / Să-i probeze viscolul în zori, /

După asta pun fermoar la cer / Pentru câinii ăia lătrători. /

Afumat niţel, Catriş Buzatu / Sorcoveşte duzii şi le spune /

Să trezească ei cu-n ch