Daphne
„În fabula verde şi caldă-a naturii tu crengi ai, iubito, nu braţe...“ (Lucian Blaga) În fabula naturii, caldă şi verde, ploaia cînd o scaldă, iubita,-n loc de braţe, are crengi vajnice spre-mbrăţişare, şi-arborescentă-nfăţişare, – ca Daphne, ce-a ajuns acolo unde n-o poate-ajunge-Apollo, putînd, cel mult, ca în genunchi să cadă,-mbrăţişînd un trunchi (cum stranii dendrofili în rut, dînd scoarţei aspre lung sărut), sau ca,-n buclatu-i păr de aur, să-şi împletească foi de laur... Altminteri, în copac sau floare, orice metamorfoză doare; şi doare toată carnea, cînd o sevă se va fi făcînd, mai rece,-n vine, roşul sînge al nostru,-ajuns un verde lînced cu searbăd gust de limpezi limfe... Greu – Mirrhei i-e să se preschimbe în mirt; lu-Adonis, în aromă şi colorit de anemonă; nu mai ştiu cărei nimfe,-n roză; lui Hyakinthos, în zambilă... Grea e orice metamorfoză: nu toate fi’nţele zîmbiră văzîndu-se schimbate (’n calda naturii fabulă) în alta decît fuseseră (cum, grabnic, de-Apollo,-n sînge zis terapnic, efebul chipeş din Terapne ajuns zambilă). Biata Daphne, supusă, iată, unor cazne ca ale facerii, – doar spasme agonice şi strigăt lung e ce inimă şi-auz înjunghie, cînd se despică, între volburi şi cer, aşijderi unei scorburi –, iar sinuoasele ei linii aduc şi n-àduc cu Bernini, carrara căruia e una din marmurile reci ca luna...
Daphne
„În fabula verde şi caldă-a naturii tu crengi ai, iubito, nu braţe...“ (Lucian Blaga) În fabula naturii, caldă şi verde, ploaia cînd o scaldă, iubita,-n loc de braţe, are crengi vajnice spre-mbrăţişare, şi-arborescentă-nfăţişare, – ca Daphne, ce-a ajuns acolo unde n-o poate-ajunge-Apollo, putînd, cel mult, ca în genunchi să cadă,-mbrăţişînd un trunchi (cum stranii dendrofili în rut, dînd scoarţei aspre lung săr