Nu înţeleg de ce se mai întoarce în ţară naţionala de fotbal a României. Dacă s-ar face dreptate, ar trebui ca această echipă să fie desfiinţată pentru câţiva ani. Pur şi simplu, există degeaba.
În 1993 aveam 9 ani. Una dintre amintirile mele de copil este meciul Ţara Galilor – România, scor 1-2. Hagi, Răducioiu, Ilie Dumitrescu şi Sabău au fost eroii acelui meci. Îşi mai aminteşte careva de acel meci? Vă mai aduceţi aminte de paradele lui Prunea dar şi de golul stupid pe care l-am luat, cu acelaşi Prunea ţintuit pe linia porţii? De ce naiba nu a stat acolo şi în meciul cu Suedia? Dar de bara lui Bodin, de la penalti? De driblingurile lui Hagi şi ratarea aceea imensă, când a tras cu piciorul drept pe lângă? Vă mai aduceţi aminte de sprintul lui Ilie Dumitrescu care i-a pasat magistral lui Răducioiu la faza golului de 2-1? Ce preluări, ce faze, ce ocazii au fost în acel meci în care m-am îndrăgostit de fotbal!
Pe vremea aceea, în faţa blocului în care locuiesc şi azi, era un teren viran plin de ţărână. Acolo, toţi copiii din împrejurimi se strângeau în fiecare zi. Jucam propriul nostru Mondial. Aveam pe spate scrise cu carioca sau cu pixul numele fotbaliştilor noştri. Toată lumea voia să fie Hagi. Evident, nimeni nu voia să fie Lupescu, de exemplu. Dar, probabil că şi acum la 40 de ani, Ionuţ e un pasator şi un acoperitor de un miliard de ori mai bun decât Bourceanu, Lazăr, Cociş şi ceilalţi care impropriu se numesc, impropriu, fotbalişti.
Ei bine, pe 17 noiembrie se împlinesc 20 de ani de la această partidă. A fost meciul calificării la Mondialul din 1994. Iar aceea a fost cea mai frumoasă vară a copilăriei mele.
Generaţia de Aur va rămâne pe veşnicie în sufletul meu. Şi cred că este valabil pentru toţi cei care se trezeau târziu, în noapte, să urmărească meciul contra Columbiei, de exemplu. Doamne, câte emoţii. A fost cel mai mare meci
