Cultura bine sedimentata, spirit critic si rationalism stiintific, un interes constant si fecund pentru problematica fierbinte a modernitatii romanesti si o revista de tinuta, Apostrof, in care toate aceste elemente si calitati ale scrisului Martei Petreu se articuleaza sub forma de constructie coerenta si durabila. Dar unde este poezia?
La douazeci si cinci de ani de la debut (cu volumul Aduceti verbele), poezia autoarei de la Cluj este in suferinta. O spun cu parere de rau, fiindca o pretuiesc mult pe aceasta remarcabila eseista, autoare a unei carti fundamentale despre Cioran si o prezenta luminoasa pe scena noastra literara. Dar paginile ei de exegeza si cele de versuri nu merg, impreuna, intr-un sens ascendent. Excelenta celor dintai e asigurata si prin posibilitatile de supraetajare intelectuala, pe fundamente mai vechi. In schimb, poemele din Scara lui Iacob* indica o tot mai accentuata devitalizare lirica, apropierea poetei de pragul silogismelor versificate.
Volumul de fata este extrem de atent pus in pagina. Poemele comunica unele cu altele, intr-o structura ondulatorie si, finalmente, circulara, ca intr-un capitol sau un intreg veterotestamentar din care, de altfel, se inspira. E un unic text, fragmentat din necesitati de ordin editorial, nu compozitional, o lectie amara pe care poeta-personaj o cere si o primeste, o intelege si o reduplicheaza cititorului solidar. Tema ei centrala este suferinta omeneasca, fara fund si fara leac, datorata lipsei de perspectiva metafizica si iluziilor taiate, una cate una, pana cand din fiinta noastra mai ramane un ciot noduros si sterp: "Cel mai bine este sa ai o gramada mare mare/ de dorinte si iluzii:/ vor fi pierdute vor fi calcate-n picioare/ Pana s-atingem forma deplina/ (o carne bine tocata/ facuta una cu tarna una cu prundul)/ trec peste noi bocanci roti trenuri senile// Sunt in alta varsta: s
