Pentru a începe studiile în Franţa nu am avut nevoie decît de o bursă şi de transcrierea notelor obţinute la Bucureşti: secretariatul de la Sorbona a acceptat hîrtiile şi m-a înscris în DEA. După susţinerea masteratului şi înscrierea în doctorat la Paris, m-am întors în ţară şi am început să lucrez la Universitate, mai întîi ca preparator, apoi ca asistent. Din timp în timp, circa două-trei luni pe an, reveneam în Franţa pentru documentare şi discuţii cu profesorii (am descris cîteva din figurile cu care am luat contact în anexa cărţii Occidentul nostru, Nemira, 1999, pp. 172-195). De-a lungul pregătirii tezei, statul român nu m-a ajutat nici măcar cu un leu: mai mult decît atît, am fost într-un fel "penalizat" pentru continuarea studiilor, fiind silit într-un rînd să îmi iau concediu fără plată, pentru a putea călători trei luni la Paris, deşi îmi îndeplinisem toate obligaţiile didactice. În schimb, după ce mi-am susţinut doctoratul la EHESS, a fost nevoie de un an şi jumătate pentru ca statul român, prin Ministerul Educaţiei, să-mi echivaleze diploma franceză de doctor: am fost obligat să traduc nu numai diploma, ci şi să prezint în faţa comisiei de echivalare certificatul de naştere, certificatul de căsătorie, toate diplomele obţinute în România. Pe scurt, în afara chitanţei de la lumină, a trebuit să fotocopiez cam toate actele din casă. Operaţiunea nu a fost gratuită: am plătit echivalentul a două salarii de la Universitate pentru eliberarea unei atestări. La lentoarea cu care lucra comisia de echivalare s-a adăugat şi indolenţa funcţionarilor care nu mi-au adus la cunoştinţă că echivalarea nu s-a produs decît după vreo cinci luni, sîcîiţi de telefoanele cu care îi bombardam. Atunci cînd le-am semnalat funcţionarilor publici ai Ministerului că suma plătită pentru acest serviciu ar fi putut acoperi şi trimiterea unei înştiinţări despre producerea echivalăr