De la Los Angeles, unde si-a mutat penatii cu multi ani in urma, Vera Calin furnizeaza, periodic, cititorilor lasati in tara marturii asupra lungului sau sir de exercitii de adaptare la parametrii existentei in conditiile emigratiei. Scrisul i-a fost un suport psihologic pentru a face fata impactului cu realitati noi, cu mentalitati inedite, cu situatii imprevizibile si cu toate nelinistile aferente cautarilor de solutii norocoase, improvizatii adesea de pe azi pe miine. Era si modalitatea compensatorie de a mentine sentimentul continuitatii pentru cineva obisnuit, prin profesiunea universitara, sa participe la fluxul schimburilor de idei.
In replica la scoaterea oficiala din circulatie a tot ce incredintase tiparului acasa, inclusiv citeva carti de referinta in domeniul comparativismului si teoriei literare, s-a vazut nevoita sa schimbe repertoriul si sa treaca la proza reflexiva de tipul jurnalului intim, degrevat de intentiile publicarii imediate. Cu timpul, s-au adunat pe masa de lucru a Verei Calin sute de pagini cu insemnari disparate, pentru uzul propriilor aduceri aminte despre imprejurarile „prizonieratului“, cum numea ea insasi, intr-un rind, sederea la Los Angeles.
Cine stie daca nu ar fi zacut in anonimat, mult si bine, masivul manuscris, daca nu intervenea Marea Rasturnare din decembrie ’89; ecourile incurajatoare, cit de firave sau confuze, au impulsionat, macar, optimismul credintei in normalizarea puntilor de comunicare. Astfel, numeroasele pagini scrise „pentru sertar“ aveau sa ajunga degraba la Bucuresti, incredintate spre lectura vechilor prieteni. Dintre destinatari, fosta colega de facultate si de editura, intr-o perioada a inceputurilor entuziaste, Olga Zaicik, a selectat un manunchi de fragmente si a intermediat inserarea lor pe doua pagini compacte ale României literare din 19 iulie 1990. Titlul din capul paginilor –
