Pieţelor nu le plac paradoxurile. Pentru că le derutează. S-a întâmplat însă, în aceste zile, să avem parte de mai multe paradoxuri. Mă opresc la cel mai relevant. O combinaţie ciudată de valori la antipozi: depreciere nominală mai puţin obişnuită a leului pe piaţa valutară, în intervalul 8-15 mai, într-un moment în care inflaţia în România a ajuns la 1,80 la sută, cel mai de jos nivel atins după 1989. Ştiu că trenurile care vin la timp în gară nu interesează mass-media; trezesc interes doar trenurile care întârzie. Aşa că recordul de dezinflaţie a intrat în conul de umbră. De tam-tam a avut parte doar cursul de schimb. Or, tocmai inflaţia mică vine să ne explice un adevăr important, acela că deprecierea drastică a leului nu e deloc legată de preţurile interne. De altfel, nu e legată nici de alte cauze interne.
Cauza deprecierii leului este una singură: norii grei adunaţi deasupra Uniunii Europene. Dovadă că nu doar leul s-a depreciat. Datele sunt concludente: zlotul polonez, forintul unguresc şi coroana cehă s-au depreciat mult mai mult decât leul. Pot spune, fără să greşesc, că leul a arătat cea mai puternică rezistenţă în faţa şocurilor externe.
Dar ce înseamnă coborârea inflaţiei până la 1,80 la sută? Să judecăm. De douăzeci şi doi de ani, fără întrerupere, pierdem bani la ruleta inflaţiei. Am pierdut toate economiile de la CEC în primii doi ani de după 1989. Ni s-a înjumătăţit salariul real şi au scăzut consumurile. Inflaţia s-a jucat cu noi, urcând şi coborând de la o lună la alta, de la un an la altul, alergând numai pe cai mari.
Preţurilor li s-a dat drumul din cuşcă încă din 1990. Dar mişcările lor s-au derulat în contratimp cu dinamica economică. Când au urcat preţurile, inflaţia atingând cote de 200-300 la sută, a scăzut drastic producţia. Aşa că inflaţia n-a corectat dezvoltarea, ci a jucat pe post de aspirator: a adunat de pe piaţă
