Vorbind despre spectacolele sale, Gigi Căciuleanu preferă să folosească termenul de "teatru coregrafic". Fără să urmeze un scenariu anume, ele se încheagă dintr-un puzzle de stări, relaţii, întâlniri, ipostaze, atitudini, depănate într-un torent de cugetări, amintiri sau refl ecţii. Dans – expresie – cuvânt – muzicalitate – dramatism – atmosferă...

El însuşi se exprimă poetic în mod fi resc – nici n-ar putea altfel – iar discursul său verbal, adesea intercalat în cel coregrafi c, se revarsă dintr-un preaplin al imaginarului; mişcarea lui nu ilustrează ci comentează, trasând prin aer curcubee de sugestii şi volute de idei.

Iubeşte muzica simfonică (Mozart, Vivaldi, Ceaikovski, Mahler, Berlioz) dar îl incită şi tangoul, jazzul sau folclorul românesc. Este într-o continuă căutare de noi combinaţii coregrafico-teatrale, lăsându-se pătruns de lecturi, evenimente personale, de propriile-i meditaţii sau de oamenii apropiaţi.

În spectacolele sale spaţiul se creează din câteva linii simplissime, costumele sunt sobre-şic, (non) culoarea ocupă suprafeţe mari pentru a nu interfera cu gestul. Continuă să danseze ocazional, demonstrând o surprinzătoare formă fizică, nealterată de vreme: l-am aplaudat la Bucureşti în 2004 pe scena Naţionalului şi în 2007, în deschiderea spectacolului său OuiBaDa, la Teatrul de Comedie.

Obişnuit cu colectivele cele mai diverse şi cu interpreţi de pregătiri felurite, construieşte partituri care pun dansatorii în valoare, trezind sau exploatând în fi ecare expresivitatea actoricească. Creează febril – de altfel, mărturiseşte că lucrul sub presiunea timpului convine temperamentului său – etalându-şi indirect experienţa scenică, bogăţia mijloacelor şi subtila stăpânire a orchestraţiei coregrafice.

Bucureştean cu origini ruseşti şi greceşti, Gigi Căciuleanu descoperă dansul contemporan încă din timpul