Sa va spun un secret: de cele mai multe ori, intre ei scriitorii discuta, pe la diferitele chermeze culturale, despre fotbal. Cu patos, cu o participare pe care nu o investesc in dezbaterile specifice breslei.
In ce ma priveste, nu sunt un microbist inrait, dar nici indiferent nu pot ramane la circul fotbalistic autohton. Sunt, ca sa nu ma ascund, un suporter al echipei Steaua Bucuresti. De cand eram mic, dinainte de a castiga Cupa Campionilor Europeni, in 1986. Nu ratez meciurile nationalei si nici pe cele din cupele europene. Fireste ca savurez un spectacol adevarat, rar de gasit in liga autohtona. Nu merg pe stadion frecvent, tocmai din cauza mediocritatii fotbalului romanesc. Dar nici nu imi scapa unele meciuri, mai ales atunci cand ma intereseaza una dintre echipele combatante. Nu am ratat, de pilda, autogolul de la Iasi al lui Banel Nicolita de acum un an.
Este firesc ca un oras care se respecta sa aiba si o echipa de fotbal pe masura. Dar tot firesc este ca aceasta echipa sa fie sustinuta financiar de un investitor privat, nu de la bugetul local. Nu mi se pare corect ca toti iesenii sa intretina, din buzunarul lor, o sleahta de baieti lipsiti de atitudine, care, orice s-ar spune, doar la buna imagine a orasului nu pun umarul. Dimpotriva: clubul de fotbal nu e un motiv de mandrie pentru ieseni, asta o poate accepta, la ora actuala, pana si un suporter infocat, precum amicul Liviu Apetroaie.
Ceea ce deranjeaza este faptul ca primarul Gheorghe Nichita are tot interesul sa sustina financiar echipa, cu banii contribuabililor. Nu doar din amor necontrolabil pentru fotbal, nu doar din interes generos pentru ieseni, care-si mai indulcesc sau mai degraba isi amarasc sambetele pe stadion. Nici macar din orgoliu de salvator si nici in calitate de presedinte de onoare al clubului. Sa fim seriosi, clubul de fotbal Politehnica Iasi ii asigur