În ianuarie m-am oferit să lucrez ca voluntar pentru un festival de film care se numeşte SEE Fest şi a cărui misiune este aceea de a familiariza spaţiul cultural american cu sud-estul Europei. Filme din: Albania, Austria, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Grecia, Ungaria, Macedonia, Moldova, Muntenegru, România, Serbia, Slovenia şi Turcia sunt prezentate de la mijlocul anilor 2000 publicului din Los Angeles, în colaborare cu Goethe Institut.

Prin filiera SEE Fest am aflat de a doua ediţie a festivalului maghiar de film documentar şi scurtmetraje care a avut loc în perioada 25 martie-3 aprilie 2011. Şi cum deschiderea festivalului se întâmpla în una dintre sălile celebrei Facultăţi de Artă Cinematografică din cadrul USC (University of Southern California), m-am grăbit să devin spectator, mânată, pe de-o parte, de curiozitatea unui festival de film maghiar care prindea rădăcini în universitatea care mă găzduieşte şi, pe de altă parte, tributară nostalgiei şi dorului de casă, casă care pentru mine înseamnă şi cultura maghiară, crescând în lumea orădeană de confluenţe culturale.

De-a lungul anilor, am trecut în fiecare Curriculum Vitae pe care l-am trimis spre evaluare şi limba maghiară, o limbă care s-a lipit de mine fără ca vreodată să fi încercat să o învăţ sistematic, aşa cum făcusem cu franceza, engleza sau spaniola. Limba maghiară a fost parte a copilăriei mele şi, în naivitatea mea, mulţi ani la rând am crezut că toţi românii de pe frontiera de vest vorbesc şi înţeleg limba maghiară la perfecţie. Mulţi ani mai târziu, am fost surprinsă să descopăr că raţionamentul meu fusese greşit, că doar o mică parte reuşesc să depăşească bariera celor câtorva cuvinte uzuale. Şi pentru a lăsa stratul maghiar să rodească în adultul care devenisem, am devenit un plătitor de extra-opţiuni la furnizorul de servicii de televiziune prin cablu, bifând de fie