Cine îşi mai aduce aminte despre rolul băcăniei în peisajul românesc de altădată?
Pâna la începutul secolului al XVII-lea, toţi cei care făceau acest comerţ se numeau generic „neguţători“. Treptat s-a distins ca ramură separată a acestei ocupaţii comerţul cu neguţătorii bacali, numiţi şi băcani, mai ales în Muntenia şi Ardeal. Numele de „bacal“, sau „băcan“, a fost introdus în limba română de către neguţătorii turci. El deriva din cuvantul arab „bakkal“, „vânzător de legume proaspete şi uscate şi alte articole de consumaţie“.
De peste hotare
Conform documentelor vremii, mullţi dintre băcani erau străini, cu deosebire albanezi, fapt pe care l-a constatat şi călătorul francez F.G. Laurençon, care nota că o parte dintre micile cârciumi şi băcănii aveau proprietari albanezi pricepuţi. Cu deosebire pe Lipscani se puteau vedea numeroase firme ale bulgarilor şi grecilor romanizati şi mai puţin ale românilor. Băcanii vindeau produse alimentare româneşti, dar şi aduse de peste hotare, iar băcăniile aveau mare căutare, mai ales pentru bunătăţile orientale pe care le expuneau. Cu timpul, au început să se aprovizioneze nu numai cu alimente, ci şi cu diverse alte produse. . Astfel, bacanii au ajuns să aibă în prăvăliile lor şi multe alte mărfuri nealimentare.
O duzină de sticle
În 1857, băcanii Martinovici şi Asan anunţau că în băcănia lor se putea găsi ceai, rom englezesc, rom de Jamaica, zahar, cafea, cacao, ciocolată, salam de Verona, de Sibiu, parmezan, scrumbii de Olanda, sardele din Franţa, hribi din Rusia, macaroane din Italia, vinuri şi lichioruri franţuzeşti, ulei de rapiţă pentru lampă, săpun, pastă pentru curăţat dinţii...Spre exemplu, pe Podul Mogosoaiei, la 1860, se găsea prăvălioara „La Gourmand“, care vindea bucureştenilor „o duzină de sticle de Bordeaux”.
Centrul marilor bacanii din capitala
