Au trecut şapte ani de la intrarea într-o comă profundă, anunţată ca ireversibilă, a fostului premier israelian Ariel Sharon, una dintre personalităţile care au marcat istoria nu doar a ţării sale. Acum şapte ani, la 4 ianuarie 2006, un atac cerebral l-a trimis într-o stare vegetativă şi în cărţile de istorie. Cea mai mare teamă a celor care l-au iubit şi i-au apreciat calităţile de om de stat şi de strateg era, după cum mulţi se exprimau chiar în zilele care au urmat atacului cerebral, că Sharon va rămâne într-o comă care va dura câţiva ani, şi astfel lumea va uita de el. Ceea ce ar fi total nedrept. Mi-amintesc că am văzut oameni rugându-se în faţa spitalului Hadassa din Ierusalim, unde a fost transportat imediat după atac, să moară mai repede, pentru a putea fi înmormântat cu onorurile cuvenite unui om de stat în adevăratul sens al cuvântului.
“Mai trăieşte, măi, premierul ăla?”
La 4 ianuarie 2013 s-au împlinit şapte ani de la atacul cerebral al fostului premier. El se află într-o cameră păzită de agenţi ai securităţii la spitalul Tel-Hashomer, din Tel Aviv. Doar fiii săi, Gilad şi Omri, nepoţii şi câţiva apropiaţi, precum consilierul său Dov Weisglass, îl pot vizita. La 22 ianuarie, Israelul a votat pentru a-şi alege cei 120 de membri ai Knessetului (Parlamentul) şi pentru a avea un nou Guvern. De şapte ani, prieteni, colegi, cunoscuţi mă întreabă din când în când “ce mai face ăla, cum îl chema, premierul Israelului care e în comă? Cum să-l ţină, măi, atâţia ani la aparate? Cine plăteşte pentru asta?”. După şapte ani de comă, numele lui Sharon s-a pronunţat în contextul electoral. După şapte ani de comă, jurnaliştii ar fi răspuns, invariabil, dacă ar fi fost întrebaţi ce mai ştiu despre Sharon, că “nu e nimic nou”. În ciuda faptului că fiii fostului premier au insistat, în toată această perioadă, că Sharon este conştient şi că uneori încearcă să
