Episodul 2. Jumatate-de-om, supravietuitorul neamului
Cat de mult ii placea uneori sa-l tii de brat, sa-l sustii, sa-l ajuti, dar ce te faci ca alteori il scarbea si-l calca pe nervi acest mod de a i te insinua in intimitatea slabiciunilor: mersul anevoios si cam poticnit, marcat de artrita, precaritatea echilibrului intretinuta de niste ameteli rebele, ce lucrau desigur mana-n mana cu accesele de furie.
Purta mereu dupa el un fel de baston, un bat lacuit incrustat cu serpi incolaciti, cu capete de dragon. Bastonul aducea cu o bata de cioban, mai subtire si mai scurta decat una adevarata, pe masura ciobanului de buzunar care era maestrul.
Uite, totusi, ca in toiul nevricalelor ameninta cu bata aia si nu s-ar fi dat in laturi sa loveasca. Sa te fi ferit atunci, poate nu atat de bat, care s-ar fi rupt probabil intr-o teasta mai intremata, lipsita de prejudecati, cat de blestemele inveninate amestecate cu bale, o mizerie incandescenta venind din strafundul iadului viscerelor maestrului, ca un soi de adagiu sinistru, dezacordat, bubuitor al versurilor sale; asta era maestrul in momentele nefaste, care le precedau si le hraneau probabil pe cele de inspiratie.
El ii expuse odata lui Emanuel o teorie care pasamite i-ar fi vizat pe amandoi, pornind de la o constatare bazata pe observatii indelungate, si anume ca oamenii scunzi sunt mult mai rezistenti decat cei inalti sau de statura medie, si-n general mai longevivi, fiind totodata posesorii unei diversitati de aptitudini fizice. Cica statura scunda, precum cea a asiaticilor, bunaoara, favorizeaza printre altele talentul acrobatic - si uita-te la circari, trapezisti, zburatori sau gimnasti, da, n-ai sa vezi vreodata unul mai inalt de un metru saizeci, iar ceea ce numim instinct de luptator este de asemenea al celor pe care in aparenta natura nu i-a daruit: oamenii mici, scunzi, bestiali, iuti, agili,