Într-un eseu faimos din secolul al XIX-lea, Nature/Natura, romanticul (transcendentalist) Ralph Waldo Emerson observă, la un moment dat, un lucru mai degrabă ciudat. Spune eseistul că omul cel mai apropiat de ideea cunoaşterii totale este poetul. Da, ştiu, sînteţi deja contrariaţi. Vă întrebaţi cum poate o natură esenţialmente subiectivă, onirică, instabilă, precum cea poetică, să-şi asume un exerciţiu intelectual atît de complex şi de elaborat – al obiectivării prin excelenţă –, pretinzîndu-se campioana eforturilor cognitive, derulate milenar de umanitate? S-ar crede că avem la mijloc o mică şi arbitrară „solidaritate de castă“, ştiut fiind faptul că Emerson era, între atîtea altele, şi poet. Mă grăbesc însă să descurajez o asemenea bănuială. Acest mare orator şi – într-un anumit sens – mare filozof american, care a teoretizat, atît de stăruitor, impersonalitatea, susţinînd că individul îşi va recăpăta spiritualitatea autentică, arhetipală, doar atunci cînd va reuşi să iasă din personalitatea lui limitativă şi va dezvolta abilitatea (nerestrictivă) de a contempla lucrurile „din afară“ („trans-personal“, adică „obiectiv“), nu va putea fi vreodată suspectat de afirmaţii gratuite sau „subiective“. Tocmai atitudinea impersonală – întemeiată pe intransigenţă şi stoicism – l-a făcut celebru în epocă.

DE ACELASI AUTOR O maladie autohtonă S'il vous plaît, monsieur Supermarket transilvan O dilemă (veche), RATPÎn definitiv, Emerson îşi explică afirmaţia cu ajutorul cîtorva argumente convingătoare. Foarte pe scurt, el constată că există diverse forme de intelectualitate, „prinse“ în strădania cognitivă, dar pe direcţii diferite, specifice. Moralistul, de pildă, vrea să cunoască lumea, căutînd, prioritar, virtutea. În alt plan, filozoful e obsedat de adevăr. Teologul investighează dumnezeirea, în timp ce intelectualul generic devine sclavul raţiunii. Deşi legitime ş