În dialogul Eutiphron al lui Platon, unde Socrate îl descoase pe Eutiphron, care îşi condamnă propriul tată pentru crimă, asupra naturii sfinţeniei şi a absenţei acesteia, asupra pietăţii şi justiţiei, Socrate reuşeşte, aşa cum face de obicei, să îl situeze pe interlocutor în completă confuzie.

"EUTIPHRON: Vezi, Socrate! Nu mă simt în stare să exprim ce gîndesc. Parcă se învîrtesc în jurul nostru toate cele spuse mereu şi parcă nu vor să stea pe locul în care le-am aşezat. SOCRATE: Cele spuse de tine, Eutiphron, parc-ar fi vorbe de-ale străbunului nostru Dedal. Dacă le-aş fi rostit eu, ai fi putut spune în bătaie de joc că, fiind o rudă a lui, operele clădite din imagini se risipesc în vînt şi nu vor să rămînă unde le-am aşezat. Dar acum, întrucît ipotezele sunt ale tale, trebuie să umblăm după altă glumă; şi-i drept că nu-ţi stau pe loc; o mărturiseşti singur. EUTIPHRON: Socrate, mie mi se pare că gluma se potriveşte grozav de bine cu spusele noastre. Doar că cel care le-a pus să se-nvîrtească de jur împrejurul nostru şi să nu stea la un loc nu-s eu; aşa că tu semeni a Dedal. Cît ar fi fost vorba despre mine, v-asigur că toate ar fi rămas la locul lor. SOCRATE: Dacă-i aşa, prietene, mi-e teamă să nu fiu mai dibaci decît bărbatul acela, în propria lui artă; căci dînsul punea să se mişte operele sale numai, pe cînd eu adaug la ale mele, pe cît se pare, şi lucrări străine. O notă caracteristic a talentului meu e că sunt un maestru fără voie. Într-adevăr, eu n-aş dori să fac decît construcţii solide care să stea neşovăitoare; şi le-aş dori mai mult decît pe toate comorile lui Tantal adăugate artei lui Dedal (...)"1

Este anul 399 înainte de Christos. Socrate şi Eutiphron aşteaptă amîndoi mersul justiţiei: Eutifron spre a-l acuza pe tatăl său, Socrate spre a fi acuzat că ar fi corupt tineretul Atenei. Ei stau de vorbă dinaintea acelei stoa din agora . Din