Pe la începutul anului 1912, nu fără un dram de inocenţă, corespondenţii ieşeni ai ziarelor din Capitală trimiteau ştiri halucinante cum că, la un secol distanţă de la răpirea Basarabiei de către ruşi (prin tratatul cu turcii, semnat la Hanul lui Manuc, la 16 mai 1812), ţarul avea să acorde privilegii românilor de dincolo de Prut. Se zvonea că li se vor face şcoli în limba română, că li se vor tipări cărţi în limba mamei lor (şi nu a Mamii Rusia, cea care-i strângea la pieptu-i larg mai-mai să-i sufoce... de-atâta drag!), că li se va permite să-şi ţină din nou slujbele în biserică în limba română şi că li se va publica o nouă biblie românească (după ce prima biblie rusească fusese tipărită la Chişinău în 1819, iar de atunci nici una în limba română n-a ajuns în tiparniţe). Mai mult, chiar, se spunea că basarabenii vor putea îmbrăţişa, în scrierile lor, alfabetul latin - ca fraţii români de peste Prut!
Dar zvonurile acestea n-au trăit decât vreo două săptămâni, până când adevărul (crunt) avea să iasă la iveală. Nici vorbă de privilegii pentru românii basarabeni! În schimb, Petersburgul şi "ţarul tuturor Rusiilor" se concentrau (cinic!) să dea basarabenilor o mare sărbătoare populară: aniversarea centenarului răpirii lor de la sânul patriei-mamă.
Ştirea aniversării centenarului avea să stârnească rumoare şi indignare la Bucureşti. Ceea ce pentru ruşi era prilej de sărbătoare, pentru români era motiv de doliu naţional. Dacă la Chişinău, Reni, Ismail şi-n toate oraşele mai răsărite ale Basarabiei ruşii aveau să pavoazeze clădiri administrative, pieţe, străzi întregi, Iaşiul şi Bucureştiul anunţau că pe 16 mai vor aşeza steagul în bernă. Până şi plănuita inaugurare a statuii lui Alexandru Ioan Cuza, la Iaşi, pentru 6 mai, a fost amânată (pentru 26 mai), pentru ca nu cumva lumina acelui eveniment să cadă, ca o coadă de cometă, şi asupra zilei de 16.
