„Felix” a generat, din greşeală, reforma formală a CNSAS. Cea morală se alimentează doar din imaginea răposatului Ticu Dumitrescu.

După cinci ani de când scriu, ca jurnalist, despre arhivele fostei Securităţi, mi-aş fi dorit ca acest text despre CNSAS să fie, în sfârşit, unul „de bine”.

Mi-am propus să fac o analiză de bilanţ a instituţiei la 10 ani de la înfiinţare, însă lucrurile pe care le-am constatat sunt dezarmante, pe alocuri chiar şocante.

Cel mai notabil progres al instituţiei, faţă de perioada când se organizau lanţuri umane pentru salvarea ei şi se crease chiar în interiorul Colegiului o mişcare de rezistenţă în frunte cu Andrei Pleşu, este numărul mare de dosare aflate în custodie şi desecretizarea deciziilor Colegiului.

Informaţiile despre cei verificaţi de CNSAS nu se mai află „pe surse”, cum se întâmpla până în 2008, prin anomalia legii iniţiale de funcţionare, ci sunt publice.

De asemenea, dacă domnii Ionescu, Petrescu sau Dinescu - ca să acopăr cât mai mult din spectrul politic al numiţilor din Colegiu - vor să spele pe cineva, ultimul cuvânt îl are instanţa.

Creşterea exponenţială a numărului de colaboratori şi ofiţeri ai fostei Securităţi deconspiraţi în ultimii doi ani pare, în plus, încurajator.

În realitate, raportat la circa jumătate de milion de dosare doar de reţea, adică de informatori, numărul de colaboratori (475) şi de ofiţeri (922) cu patalama de la CNSAS este însă absolut ridicol. Iar marea majoritate a lor au fost deconspiraţi, ironia istoriei, cu ajutorul „foştilor”: turnătorul Dan Voiculescu şi avocatul său, colegul de breaslă Sergiu Andon, ce au determinat schimbarea legii într-un sens pe care cel mai probabil nu l-au anticipat.

Fireşte, scuze pentru lipsa de rezultate mai vizibile s-au tot căutat şi chiar găsit: şi legate de ri