Sfidind, cu aroganta-i cunoscuta, demersul unei justitii ce vrea sa puna un pic de noua ordine in sistem, arogindu-si, in plus, prerogative parlamentare, rasfatatul iliescianismului postdecembrist a recurs la smecheria de taraba, invitind in raiul de-acasa citiva gazetari si operatori pe sprinceana, incercind astfel sa discrediteze ceea ce justitia ar fi urmat sa efectueze legitim. Francezii au, printre altele, si vocatia tirgurilor de vechituri. Periodic, ies in piete speciale cu ce nu le mai serveste in frumoasele lor case. Vetustetea spectacolului nu are nimic sordid in ea, obiectele scoase in strada sint, nu chiar toate, de o nostalgica tinuta, spunind ceva despre maretia opulenta a unui fost imperiu. Si pentru ca totul sa fie si placut, nu poate lipsi picanta gasconada. Acum doi ani, prindeam, la Tours, un astfel de talcioc de elita, din care insa nu lipsea clou-ul aferent: intre rasatele obiecte scoase in lume, pe una din tarabe se odihnea poza lui... Brejnev, cu faciesul lui inspaimintator asiatic, ce frantujilor nu le spunea mai nimic, eu fiind, probabil, singurul de-acolo care stia (o simtisem o viata), ce insemnase indigestul chip pentru Estul parasit (si de Franta). De trecut, imediat, la altceva. La talciocurile noastre, de-aici, din coasta sumbrului imperiu condus cindva de individul cu poze intre vechiturile celuilalt imperiu, al iluminismului, si de constatat cita diferenta e intre, pina si intre cele doua soiuri de insolit comert. Acesta, de la noi, sufocat, pina la momentul infuziei de... turcisme, de marfa garantat ruseasca, girata, simbolic, de faciesul care pe frantuji ii amuza, nu si pe noi. Nu intimplator imi asez insemnarea de fata sub sigla talciocului (cuvint rusesc, evident), similitudinile avind numai de cistigat din amuzatul exercitiu. Amuzat si nu prea. Spectacolul public cu perchezitiile (care, gata, nu mai au loc) are intrucitva aerul c