Echipa mea favorita a ajuns o formatie care nu are nici o legatura cu performanta si care presteaza un fotbal slab special pentru patronul ei, Gigi Becali, care sta in loja si se manifesta ca un urangutan. O traditie pe care au cladit-o mari jucatori este patata astazi de un imbogatit agramat, care exista ca persoana publica doar datorita intamplarii dubioase ca a ajuns patronul Stelei. Tot cautand subiecte pentru articolul de saptamana asta, ciulesc urechea la televizor, care este fixat pe un canal de sport care transmite meciul Stelei cu F.C. Brasov. Plictisitor! Caznit! Musc momeala, poate iese ceva... Sunt, daca se poate spune astfel, fortand oximoronul, un microbist moderat. Ma atrage spectacolul pe care, uneori, fotbalul il ofera, mai ales la nivel inalt. Dar parca fotbalul nu are niciun farmec daca nu te implici. Trebuie, prin urmare, sa tii cu o echipa. Si, oricat as incerca eu sa ma conving ca imi pasa de soarta celor de la Barcelona, oricat m-as forta sa pun la inima esecurile lor frumoase, nu prea reusesc. Am ajuns, prin urmare, sa „tin" cu o echipa pe care o consider mediocra, cu pretentii impuse de blazon, mult mai mari decat posibilitatile. E vorba de Steaua Bucuresti. De regula, meciurile favoritilor mei ma amuza. Atata risipa de energie, atatea declaratii tantose, atatea promisiuni caraghioase, atatea polemici, atata prostie din partea patronului Gigi Becali, incat nu stii cum poate un singur om etala atata nesimtire, imbecilitate, incultura si ticalosie, atatea comentarii pentru o ecuatie din care lipseste fotbalul de calitate. De fapt, din tot campionatul romanesc acesta lipseste sau este mai rar decat inteligenta si bunul simt printre investitori. Si atunci, ma tot intreb, oare cata minte pot avea cei care se aprind atat de tare din cauza unor echipe vizibil neputincioase, incat intra in teren, suporta amenzi, pun patos, se bat, isi sparg capetele