Oameni scoşi pe tărgi, în stradă, sub perfuzii. Fum, mult fum. Flăcări. Praf. Moloz. Vacarm. Oameni în uniforme alergând printre oameni în halate. Sursa: Zoltan Lorencz

Scena nu e dintr-un film de război. E din centrul Bucureştiului, dintr-un spital. Şocant, nu? Incendiul care a avut loc ieri la spitalul Sfânta Maria din Capitală a fost un eveniment ieşit din comun (într-o ţară normală). Teoretic, în definiţia cuvântului spital ar trebui să se regăsească termeni precum siguranţă, curăţenie, ordine. Imaginile de la incendiu au arătat doar contrariul.

În toată nebunia apocaliptică dezvăluită de incendiul de la Sfânta Maria, am reţinut însă ceva care trebuie să se regăsească în definţia cuvântului spital. E ceva care se referă la medicii şi asistentele şi infirmierii de acolo. Mă feresc de obicei de cuvinte mari, o voi face şi acum. Spun doar atât: nicio persoană n-a fost rănită, deşi au fost evacuate două etaje. Pacientul care se afla în operaţie a fost transferat în siguranţă la un alt spital. O asistentă s-ar fi ars la faţă în timp ce ajuta la evacuarea pacienţilor.

Din păcate, latura eroică a întâmplării nu poate lăsa deoparte stupoarea. Nu cred că, în alte ţări mai civilizate, e ceva uzual ca lucrările de construcţie sau de reparaţii ample la un spital să se desfăşoare cu pacienţii printre dărâmături, la doi paşi de bubuitul pickamerelor, flama aparatelor de sudură şi fluieratul şugubăţ al vreunui Dorel poznaş-criminal. Şi că astfel de lucrări durează 13 ani şi mai bine. Mă întreb cum poate un manager de spital, cât de cât competent, să accepte asemenea condiţii. Nu uitaţi, e vorba de Casa În Care Oamenii Merg Să Se Facă Bine.

E uşor să scoţi vinovat un ameţit de muncitor. „Sudorul Păun”. Faptul că s-a pus repede capac evenimentului (ştirile de seară vorbeau deja despre un mic incendiu şi despre nu ştiu ce nou apa