Ion Horea, Scribul
Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2011, 92 pag.
Psalmi şi rugăciuni
Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011, 90 pag.
Două cărţi cu argumente noi, dar nu şi neaşteptate despre un poet egal cu sine, prolificitatea însemnând acumulare în straturi ivite unul din altul, nu experiment ori modificare de drum sau cale poetică („Voi repeta aceleaşi cuvinte pân-la moarte”).
Receptat de Al. Cistelecan ca „ardelean definitiv”, pe când Nichita Stănescu descifra „verticalitatea scoarţelor olteneşti”, Ion Horea este citit în general pe linia neotradiţ ionalistă, prin Ion Pillat şi B. Fundoianu (vezi Ion Pop). „Puternicul sentiment al peisajului local” descris de I. Negoiţescu mi se pare mai degrabă un construct, o aură perfect întreţinută. Ion Horea este poet al locuirii definitive, marcat nu de plecări şi exiluri, ci de întoarceri şi recuperări calm-obstinate ale rădăcinii („Chemaţi-mă, oricând, la orice oră, / şi vin, oriunde-aş fi în clipa ceea”; „vorba se repetă, gândul meu la fel”); fără nostalgii, fiindcă nu se îndepărtează niciodată de locul poetic al câmpiei mureşene şi nici de timpul nu neapărat al amintirii, cât al activării asidue a unei stări quasi-paradisiace („dacam plecat ori de-am rămas e-o altă / poveste…”). Poemele sale în canon – căci decurg unul din celălalt, îşi ţin isonul şi modulează, cu o imaginaţie verbal-ritmică inepuizabilă, aceleaşi teme – închipuie un soi de mantie originară în care citadinul se înfăşoară exersând un elegant şi foarte personalizat dans pe muchia dintre două lumi, netrădând-o pe niciuna dintre ele. Esenţială şi definitorie mi se pare nu graţia „reveriilor campestre”, căci ritualul anamnetic – asumat, încorporat – informează toate cotloanele clipei, carte după carte, cât diversitatea uluitoare a ritmurilor care îmbracă numărul relativ redus de elemente/substanţe din compoziţia ar
