Odată cu nefericita modalitate aleasă de ministrul Szeke pentru a face reformă în sănătate, au ieşit la iveală o grămadă de disfuncţionalităţi ale sistemului, mass media apăsând pedala lipsei de empatie manifestate de personalul medical faţă de pacienţi. Există o bogată cazuistică de gen, de la deja celebrul „domn Lăzărescu” – cel real, până la medicul care a refuzat să asiste avortul unei paciente pe motiv că religia nu-i permite(în acest caz particular m-am întrebat de ce respectivul nu s-a făcut imam, ci doctor, şi cum se armonizează credinţa în Mahomed cu deontologia profesiei). Desfiinţarea unor spitale – multe dintre acestea, pe bună dreptate – a dezvăluit însă un tip de reformă păgubos – cel făcut cu pixul pe hârtie, fără a se ţine cont de realitatea din societate. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre marea diversitate de atitudini şi de asumare a aexigenţelor profesiei care se manifestă în interiorul breslei medicale.

Zilele trecute am trecut printr-o experienţă din care mi-am dat seama că destinul este gata în orice moment să-ţi bată la uşa vieţii şi să te invite să fii pregătit pentru marea întâlnire. Cardiac cu experienţă rezultată din „liniştea” profesiei, am înţeles mesajul şi m-am prezentat la camera de gardă a Spitalului de Urgenţă Floreasca. Ca oricare altul dintre muritorii care vin acolo în căutarea soluţiei salvatoare. N-a fost nevoie de prea multe explicaţii ca să fiu imediat preluat şi conectat la aparatele care urmau să dezvăluie ce mi s-a întâmplat, chiar înainte de clasicele formalităţi de identificare. Am avut parte de toată atenţia personalului, fără ca acest lucru să aibă semnificaţia unui favor şi n-am simţit, pe parcursul orelor petrecute în această anticameră a eternităţii, nici o diferenţă între cei care stau perindnd pe acolo. Tot ce s-a întâmplat acolo contrazice orice acuzaţii de lipsă de interes sau de intenţii de co