Ofigură cu totul specială a scenei româneşti, Constantin Cojocaru este răsfăţatul regizorilor şi al sorţii. Din păcate, directorii de scenă au descoperit că este un actor indispensabil abia după ce a ieşit la pensie.
La vârsta la care alţi bunici îşi plimbă nepoţii în parc, el a devenit celebru interpretând personaje faimoase. Ultimii pe listă: Cioran şi Nicolae Ceauşescu.
Un actor „iubibil"
Toată lumea îl iubeşte pe Ţâcă Cojocaru, pe numele lui complet, Constantin. Este unul dintre cei mai „iubibili" actori, după cum spune Radu Afrim, care-l preţuieşte nespus şi-l pune în valoare în consecinţă. Încă din prima zi de studenţie a primit această poreclă care s-a lipit de el pentru totdeauna. „Aveam vreo 18 ani, dar arătam de 13 şi viitorii mei colegi au crezut că sunt copilul vreunui portar sau administrator de la facultate, aşa că mă puneau la treabă. «Băi, Ţâcă, nu te duci tu să închizi geamul?» «Băi, Ţâcă, nu mergi tu să ne cumperi nişte ţigări?» Eu mă duceam fără să comentez. Când au aflat că le sunt de fapt coleg, au rămas cu gurile căscate. Dar porecla dată cu drag în prima zi de facultate mi-a rămas până azi şi sunt tare mândru de ea." De curând s-a întors dintr-un turneu de patru luni prin Europa, unde s-a plimbat cu spectacolul „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte" (coproducţie Kulturfabrik Luxemburg-ICR, în regia lui Radu Afrim, pe un text de Matei Vişniec). Cum lui Ţâcă îi place nespus să se joace şi cu vorbele, multe dintre „dările sale de seamă" din turneul maraton se făceau în poezele.
Iată două mostre din lirica „ţâciană": „Duminică e-n Luxembur şi g-ul (gând) nevrând a sta, el a zburat spre dumneata. Semnat: Cojocar din Luxemburg unde orele nu curg". Sau: „Château-Arnoux e locu-acel unde hotelul ce-am sperat e chiar castel. Am visu-n mine că dorm sub baldachin şi mandarine consum. Şi nu postum, ci chiar acum." Şi tot aşa, la
