Desprins ca o aşchie din seria compoziţiilor din anii ’70-’80, cu o notă de vetusteţe intenţionată, subliniată de sunetul de orgă, minimalist şi vivace în acelaşi timp, sugerând atmosfera întunecat-senzuală a unui bar de noapte, Darkness reprezintă un punct de expresivitate maximă în economia albumului. Construit contrapunctic – o melodie alertă suprapusă unui text ce se constituie într-un document al depresiei –, discursul beneficiază de mobilizarea întregii echipe avută de Leonard Cohen la dispoziţie.
Excelează, ca întotdeauna, partea vocală feminină (Sharon Robinson, Webb Sisters), Neil Larsen la clape, Leonard Cohen şi Bob Metzger la chitare, instrumentele de suflat ale lui Dino Soldo, dar mai ales bass-ul, neaşteptat de melodic, al lui Roscoe Beck.
Intenţia compozitorului e clară: cântecul e gândit ca o mărturisire a eşecului, a renunţării, un veritabil repertoar al greşelilor comise de-a lungul unei vieţi trăite în păcat, neînţelepciune şi eroare. Gesturile gratuite („I used to love the rainbow/ I used to love the view/ I loved the early morning”) nu pot contrabalansa greşeala de-a fi trăit cu obsesia unei iubiri nepotrivite. O iubire bolnavă, contagioasă, incurabilă: „I caught the darkness/ Drinking from your cup/ I said: Is it contagious?/ You said: Just drink it up.” Ajuns la vârsta socotelii finale („I got no future/ I know my days are few/ The present’s not pleasant/ Just a lot of things to do”), cântăreţul îmbracă existenţa în negru. Desprinderea, renunţarea, extincţia sunt singurele realităţi care mai pot depune mărturie despre o viaţă care cândva a fost plină, rotundă, iar acum a fost înghiţită în întregime de întuneric, boală contagioasă a inimii şi raţiunii: „I don’t smoke no cigarette/ I don’t drink no alcohol/ I ain’t had much loving yet/ But that’s always been your call/ Hey I don’t miss it baby/ I got no taste for anything a
