Sa facem un efort de imaginatie: cum ar arata binomul democratie+capitalism in Somalia sau Sudan? Dar comunismul implementat cu forta in cantoanele elvetiene sau Benelux? Pariez ca n-ar fi raiul pe pamant in primul caz si nici dracul n-ar fi atat de negru in cel de-al doilea. Jonglam printre sistemele posibile (ca tot a pus criza in discutie falimentul capitalismului) dar ignoram detaliile esentiale: gradul de educatie, maturitatea emotionala a liderilor care le impun si a populatiei care le adopta. Democratia fara educatie pica in populism, in capitalismul fara repere morale vor coexista opulenta si bantustanul iar comunismul nu poate fi experimentat decat in societati unde altruismul si empatia sunt dominante, altfel dorinta de posesie se deghizeaza in privilegii politice si rang social.

Se spune ca orice intamplare pe care o traim este in esenta neutra. Noi ii conferim atribute in functie de sistemul propriu de valori. Nicolae Steinhardt descrie in “Jurnalul fericirii” cum detentia din perioada comunista poate fi traita ca o experienta utila, de crestere interioara. Poti descoperi peste ani ca ai trait reusite care te-au imputinat si esecuri care te-au ridicat in proprii ochi. De ce n-am extinde ipoteza din start si asupra sistemelor pollitice? Dupa Revolutie am trait o etapa de demonizare a comunismului, acum descoperim ca si capitalismul are limitele sale. Putem condamna/ridica in slavi un sistem facand abstractie de societatea in care se aplica, de gradul de educatie, calitatea umana, sistemul de valori al celor pusi sa il implementeze si a celor care opereaza in interiorul sau?

Vorbim cu emfaza despre Grecia antica, leaganul democratiei, trecand repede peste caracteristicile societatii respective. Lasand la o parte inechitatea sociala niciodata pusa in discutie in orasul-stat (un grupuscul de 20-30.000 de cetateni, de doua ori mai multi m