Nimic nu a fascinat omenirea mai intens şi mai constant de-alungul istoriei sale decît viitorul. Fără excepţie, toate culturile şi civilizaţiile despre care ştim ceva, oricît de diferite au fost din punct de vedere al organizării sociale, al capacităţii tehnologice, economice sau militare, al valorilor pe care le-au preţuit sau al zeilor la care s-au închinat, toate au avut o preocupare comună: dorinţa de a şti, fie şi numai cu o secundă mai devreme, ce va să fie. Civilizaţia şi culturile prezentului nu fac excepţie, iar schimbarea mileniului a ridicat şi mai mult febra căutărilor. Cele mai multe răspunsuri, însă, sînt pline de precauţie. Singurul lucru cu care raţionaliştii precauţi şi post-moderniştii cu greutate sînt de acord este că intrăm într-un ocean de incertitudine. Nimic nu mai este şi nu va mai fi sigur, nu doar pentru că ignoranţa noastră persistă, sau pentru că lucrurile şi lumea par a fi fost luate în stăpînire de un atotdistrugător val al schimbării, cît mai ales pentru că am intrat într-o zonă crepusculară a istoriei. O fi sfîrşitul istoriei cum sugerează Fukuyama, recitindu-l pe Hegel, ori o istorie "à rebours", cum susţine Baudrillard, nu ştim prea bine, încă. Un lucru este, totuşi, sigur: ducem cu noi în noul mileniu o moştenire comună, conflictele. Dificultatea de a explica neobişnuita persistenţă a conflictelor îşi are originea în chiar imprecizia conceptului. Conflict, confruntare, angajarea forţei, război, război total, conflicte locale, conflicte regionale, conflicte globale, conflicte de intensitate redusă, conflicte potenţiale, conflicte recurente, conflicte de interese, conflicte politice, conflicte religioase, conflicte etnice, conflicte de graniţă, conflicte interne, conflicte internaţionale, conflicte instituţionale, conflicte imperiale, aproape orice termen pare fericit să stea pe lîngă conflict, dornic să-i lămurească înţelesul.