O încercare-ispită majoră a omului modern este aceea a raporturilor cu străinii, cu străinătatea, cu cei de alte neamuri.
A fi deschis altuia înseamnă azi o virtute fără seamăn. Atât de mult accent pe ideea de deschidere trădează pur şi simplu o ideologizare a temei şi o obnubilare a caracterului ambivalent al ideii de străin: străin este ceea ce nu este ca noi, dar străini putem deveni şi faţă de noi înşine, în măsura în care ne schimbăm periculos de repede. Din acest punct de vedere, raporturile cu străinii sunt o măsură a identităţii şi a capacităţii de a fi, dincolo de caracterul trecător al fiecărui individ în parte.
În cultura română tema formei fără fond, dureros de actuală, dă semn clar că raportul cu străinătatea din afară şi cu cea dinăuntru nu a fost încă rezolvată. Bineînţeles, niciun popor nu va avea această ecuaţie dezlegată total. Francezii, bunăoară, se zbat de secole între un asimilaţionism civic cu aspect universalist şi un reacţionarism cu accente colonialist-gobineau-iste, în care se afirmă, pur şi simplu, inegalitatea naturală dintre rase.
Nemţii, mai direcţi în exprimarea istorică, au făcut din superioritatea lor o filosofie de stat care a mers până la crimă, iar astăzi încă ne predau lecţii despre inferioritatea Balcanilor în raport cu Nordul Europei. Englezii au tăcut şi au făcut un imperiu colonial, iar în prezent privesc cu mefienţă maximă o Europă care pare a asculta de bagheta germană. Desigur, aceste expresii politice nu sunt decât pe jumătate demne de luat în seamă, pentru că nu ţin de filosofia mai profundă sau de adevărul mai profund al problemei raporturilor cu străinătatea. Dar lupta neîncetată dintre naţiuni dă semn că tensiunea există şi că rezolvarea acestei dileme e încă departe.
Dezlegarea dilemei nu este însă imposibilă, cu condiţia să renunţăm la fervoarea ideologică. Citind paginile din Legile lui Pl