O consecinta a logicii populiste si a modului in care populismul opereaza este aceea ca dusmanul nu mai trebuie dovedit ci doar banuit. Mai mult chiar, incercarea de a dovedi dusmania, de a proba vinovatia inamicului este contraindicata. A acorda adversarului beneficiul dubiului este egal cu slabirea vigilentei iar slabirea vigilentei este egala cu tradarea cauzei.

Populismul castiga adeziuni exploatand sentimentul "cetatii asediate". Crezandu-se sub asediu, populatia este gata sa isi abandoneze destinul in mainile unor conducatori pe care altminteri i-ar ignora, daca nu chiar i-ar dispretui, transferandu-le toata puterea si acceptandu-le toate excentricitatile.

Iata de ce populismul are nevoie de vinovatia obiectiva. El instituie o "prezumtie generala de vinovatie". Toti sunt vinovati; unii deja prinsi, altii neprinsi inca. In consecinta fiecare traieste cu teama ca oricand poate fi prins. Asa se ajunge la „teroarea populista”. O teroare bazata pe "libanizarea societatii", in sensul ca oricine, oricand, oriunde, din orice motive, prin orice rationament si prin orice mijloace poate fi identificat ca dusman si pus sub acuzare. Iar acuzarea tine loc de proba caci, intr-un regim populist principiul statului de drept potrivit caruia "nimeni nu este vinovat pana cand vinovatia nu este dovedita dincolo de orice dubiu", este inlocuit de principiul care afirma ca "nimeni nu este vinovat pana cand este acuzat" (sic!).

Pentru national-populism strainul este vinovat in mod automat; doar pentru ca este strain. Lui ii sunt asimilati nationalii banuiti de posibile simpatii fata de straini. Acestia sunt tradatorii iar indiciul tradarii poate consta in orice. Indiciul este, de fapt, un albi al banuielii. Vigilenta indispensabila "asediatului" impune ca oricine sa fie suspectat, suspiciunea sa tina loc de proba iar suspectul sa tina loc de vinovat. Acuzatorul publ