Katalin Varga e un film făcut de niciunde, cu bani puţini şi gânduri bune. Un domn care s-a născut într-un sătuleţ din Marea Britanie, s-a plictisit de viaţa lui monotonă şi a venit în Europa de est unde i se părea mai interesant.

Locuieşte la Budapesta, predă engleza în Slovacia, se numeşte Peter Strickland şi, pentru că îi place filmul, s-a gândit să încerce regizoreala. S-a întâlnit cu Oana Giurgiu la un festival, ea a fost impresionată de dorinţa lui, i-a finanţat pelicula şi, prin casa de producţie Libra Film, a băgat-o în malaxorul profesioniştilor. I-a făcut un afiş impecabil (poate cel mai bun afiş de film românesc făcut vreodată), l-a dus la Berlin, a avut norocul să ia un Urs de argint pentru sound design şi de aici încolo uşile îi sunt deschise. În curând intră în cinematografele din toată ţara, e marketat ca o coproducţie româno-maghiară cu un regizor britanic (s-a filmat în România, e finanţat de români, actorii din rolurile principale sunt de la Teatrul Maghiar din Cluj), are premiu la Berlin, aşa că pare a fi filmul românesc care a unit popoarele şi a mişcat munţii din loc.

Dar nu-ţi spune nimeni că regizorul e debutant, că n-are nici cea mai mică şcoală în domeniu, doar pasiune şi entuziasm. Iar când te uiţi la film, care e un fel de copie tristă şi nefericită a Baltagului, eşti şocat de unele soluţii regizorale care par exerciţii de anul I. (Umbra unuia dintre personaje în cadru ca să sugereze că ascultă o conversaţie, racorduri alambicate - plouă, nu plouă, e vis sau e realitate, povestea nu e susţinută, nuditatea e ca să bifeze nişte lucruri).

Singurul lucru bun la filmul Katalin Varga e chiar Katalin - adică actriţa din rolul principal, care susţine frumos ce are de spus şi de făcut. Hilda Peter e actriţă de teatru, premiată, şi dacă Peter Strickland are de mulţumit cuiva, atunci trebuie să-i mulţumească ei.